Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii

Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera de maturitate artistică a lui Ion Creangă. Cel care la început păruse un „autor poporal” este acum un scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat şi cu o excepţională capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut până atunci în literatura română.

Cartea este un „roman” al vârstei inocente şi al formării, al modelării umane. Proiectată în spaţiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria reflectă nu numai dominantele vârstei, ci şi specificul mediului ambiant. De aceea, Amintirile sunt şi o evocare a satului tradiţional, un tablou fidel al unei lumi trăind în spiritul obiceiurilor fixate printr-o existenţă multimilenară.

Pe Creangă însă îl interesează, în primul rând, imaginea vârstei de aur, pentru că - dacă prin amănunte Nică este propria sa ipostază, aşa cum i-o păstrează amintirea -, tipologic vorbind, eroul său e „copilul universal” (George Călinescu). Subiect al evocării, scriitorul are capacitatea de a se obiectiva şi de a vedea în sine copilul de pretutindeni şi de oricând, cum însuşi declară: „aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea asta şi pământul”. Intenţia lui Creangă este de a înfăţişa „copilăria veselă şi nevinovată”, care stă sub semnul neastâmpărului băieţesc, al spontaneităţii şi al poznelor.

Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva depărtată a maturităţii, fiind provocată de un impuls afectiv greu de dominat: nostalgia. Rupt încă din adolescenţă de o realitate care l-a fermecat, scriitorul se întoarce prin creaţie în trecut şi se cufundă cu voluptate într-o lume preferată şi intim cunoscută, reînviind-o într-un lung şi neobosit monolog, în care el însuşi apare ca personaj şi actor deopotrivă.

Subiectul

Se dezvoltă gradat şi respectă, în linii mari, ordinea cronologică a evenimentelor, în ciuda unui montaj narativ mai liber, cu multe digresiuni anecdotice. Creangă povesteşte istoria unei copilării în mediul ţărănesc, de la primii ani de şcoală până la despărţirea de vatra satului natal. Nică este urmărit în amănuntele semnificative ale creşterii lui, subliniindu-se mai ales acele momente când fiinţa crudă a eroului începe să ia cunoştinţă de sine. Întâmplările prin care trece sunt toate „evenimente de cunoaştere”, întrucât prin ele Nică îşi lărgeşte sfera de simţire şi înţelegere, se complică sufleteşte, se formează ca om.

Copilăria lui nu este senzaţională, ci obişnuită, chiar banală. Scriitorul nu inventează peripeţii nemaipomenite. Dar, în cadrul normal al existenţei, el arată cum copilul descoperă lumea şi cum în acest proces firesc de luare în stăpânire a universului orice eveniment capătă semnificaţii majore. Forţa lui Creangă stă în capacitatea de a sugera farmecul inefabil al vârstei. El nu are de spus despre copilărie mai mult decât alţii, o spune însă mai altfel: „chiotul lui este mai plin, sună ca o voce minunată distinsă într-o gloată” (George Călinescu).

Personajele

Numărul lor este relativ mare, fără ca portretul care ii se face să fie adâncit în mod deosebit. Aproape toate sunt conturate sumar prin caracterizare directă, prin acţiune ori prin limbaj. Creangă reuşeşte să le schiţeze o individualitate şi prin alte mijloace narative, în mod deosebit, printr-o tehnică a detaliului, care îi permite să nuanţeze caracterele. El vede elementul particular, prin care firea omului se diferenţiază.

De aceea, în opera lui, dascălii şi preoţii, unchii şi mătuşile, copiii şi părinţii, bătrânii şi tinerii se prezintă în formele cele mai diverse şi pitoreşti. Multe se reţin prin lapidarele şi expresivele caracterizări pe care le face autorul însuşi: Smărăndiţa e o „zgâtie de fată”, bădiţa Vasile „harnic şi ruşinos ca o fată mare”, dascălul Iordache „clămpănea de bătrân şi avea darul suptului”, Nic-a lui Costache e înaintat la învăţătură „până la genunchiul broaştei”, Trăznea e „bucher de frunte şi tâmp în felul său” etc.

Altele seamănă cu eroii din basme: Nică Oşlobanu pare o variantă a lui Chirică din Povestea lui Stan Păţitul, Mogorogea e certăreţ ca Gerilă, iar dascălii care stau în gazdă la Pavel Ciubotarul „dondănesc” ca şi fabuloşii însoţitori ai lui Harap-Alb. Mai bine conturate sunt portretele părinţilor: Ştefan a Petrii e bărbat harnic şi gospodar, dar dispreţuieşte învăţătura („Dacă ar fi să iasă toţi învăţaţi, n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele”). Ca fire e moale, lipsit de ambiţie, strunit adesea de soţie, dar Creangă îl laudă pentru plăcerea de a se juca cu cei mici şi pentru abnegaţia cu care munceşte pentru a-şi întreţine copiii şi a realiza proiectele Smarandei, chiar dacă uneori protestează şi bombăne.

Smaranda Creangă este o figură aparte în Amintiri. Fiică de vornic şi având fraţi cu învăţătură, ea se ţine de neam bun, iar după felul în care se adresează bărbatului, se socoteşte superioară lui ca putere de înţelegere a lucrurilor, fiind şi mai sensibilă la înnoiri. Tipologic, ea se înscrie în portretul clasic al mamei, ca o fiinţă autoritară dar şi cu tact pedagogic, mânuind cu abilitate răsplata şi pedeapsa. Absenţa portretului fizic concentrează atenţia spre cel caracterologic.

Creangă o evocă, mai întâi, ca pe o fiinţă cu daruri fantastice, făcând „năzdrăvănii” şi stăpânind forţele răului: „...cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau păretele sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior zicând: „Na, na”! şi îndată-mi trecea durerea...”

Apoi este văzută prin modul în care îşi manifestă grija faţă de casă şi de destinul copiilor. Ea este în stare să facă eforturi mari pentru ai săi, să înveţe alături de Nică sau să se certe cu bărbatul pentru a-şi realiza idealul. Tenacitatea ei se manifestă mai ales în discuţiile cu Ştefan a Petrei, pe care vrea să-l facă să-i împărtăşească punctul de vedere: „Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? Când tragi sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atâta?”. O caracteristică a acestui portret moral este că dragostea de mamă nu se manifestă prin duioşii, zbenguieli şi îngăduinţe. Smaranda este o fire mai aspră, cu voinţă neclintită, care-şi iubeşte copiii fără sentimentalisme, dar cu un devotament nemărginit. Mai sunt şi alte portrete, dar cel mai complex din toate este cel al lui Nică.

Arta narativă

Creangă este un povestitor desăvârşit impresionând prin modul în care „spune”. În această privinţă, el se află între Ion Neculce şi Mihail Sadoveanu, toţi trei alcătuind în literatura română o serie uşor de recunoscut prin elementele comune ale artei lor narative. Creangă povesteşte cu vervă, neobosit, ca un mare actor în faţa unei săli fascinate. De aici derivă şi principala trăsătură a artei sale narative, care e tendinţa scenică, tehnica orală a spunerii. El scrie ca şi cum ar trebui să-şi interpreteze textul, plăcându-i să imite, să parodieze, să exagereze, să gesticuleze, să treacă de la monolog la dialog, să intre în pielea fiecărui personaj.

În nici o împrejurare nu-şi uită însă interlocutorii imaginari, cărora li se adresează de multe ori direct: „Şi, după cum am cinstea să vă spun” sau „mi-aduc aminte ca acum” sau „acum vă mai spun” ori „vă puteţi imagina ce vrea să zică a te scălda în Bistriţa” etc. La fel procedează şi când pare a pierde firul povestirii prin digresiuni sau explicaţii suplimentare, dar se reîntoarce, solicitând parcă îngăduinţa ascultătorului: „însă ce mă priveşte? Mai bine să ne căutăm de ale noastre” sau „Şi să nu-mi uit cuvântul” sau „Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii, şi nu-mi caut copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile mele?” etc.

O altă trăsătură a Amintirilor este dinamismul anecdotic, uluitoarea năvală a întâmplărilor, rapiditatea cu care se derulează isprăvile. Nu întotdeauna însă între ele există legături de fond, drept pentru care naratorul găseşte formula de trecere, de marcare a schimbării, cum ar fi: „D-apoi cu smântânitul oalelor, ce calamandros a fost” sau „D-apoi cu moş Chiorpec ciubotarul, megieşul nostru, ce năcaz avem” sau „întocmai după cea cu cireşile, vine alta la rând” şi „O dată venise lui Oşlobanu rândul să cumpere lemne” ori „D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i păţea sufletul cu gramatica” etc. Prin astfel de sintagme, naraţiunea lui Creangă îşi păstrează coerenţa şi unitatea, episoadele, oricât de diferite, se adună şi se organizează sub forţa magnetică a plăcerii de a povesti.

Adevărata forţă a lui Creangă se manifestă când începe să nareze. Atunci exprimarea este vie, autentică, fraza, bogată în verbe, devine puternic evocatoare, iar întâmplările şi oamenii prind viaţă şi se întipăresc definitiv în mintea cititorului.

Nota comică

Creangă îşi păstrează şi în Amintiri, ca şi în poveşti, plăcerea de a glumi. Firea lui voioasă, optimistă, conferă evocării o tonalitate degajată. Scriitorul provoacă râsul permanent (cu rare momente de seriozitate nostalgică), privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind, autoironizându-se.

Umorul lui Creangă se vădeşte, înainte de toate, în exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei în care cazi ca într-o capcană. În capitolul al doilea, el se descrie astfel: „Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul, de joi pană mai de apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în feliul meu; şi nu mă laud, că lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă” sau „la am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte pană la treizeci şi nici bogat pană la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut, şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”

Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt aşezate în combinaţii surprinzătoare. Astfel, moş Chiorpec ciubotarul îl întâmpină pe Nică strigând: „He, he! bine ai venit, nepurcele!”; răposatul popă Buliga, zis Ciucălău, este pomenit cu un „Dumnezeu să-l iepure”; când se întinde în pat, lui Oşlobanu îi cad din sân toate câte „furluase” de pe unde a fost; boala de care suferă Nică în 1848 este o „cinstită de holeră”; şcolarul Nică e „slăvit de leneş”; iar încăierarea de la Pavel ciubotarul este o „clăcuşoară”; cum culcatul cânepii devine „trebuşoara asta”.

Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să îngroaşe, să exagereze, să caricaturizeze. De exemplu, fetele sunt drăcoase, iar băieţii sunt: mangosiţi, farasiţi, ticăiţi, gligani, meliani, coblizani, hojmalăi, handralăi, prostălăi, ghiavoli. Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a-şi presăra naraţiunea cu zicale, cu expresii populare şi vorbe de duh, prin care se caracterizează o situaţie, se îngroaşă o trăsătură, se face o aluzie ironică sau, pur şi simplu, se provoacă râsul. Creangă citează la tot pasul din tezaurul de înţelepciune populară: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate”, „dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă, şi dacă-i popă să cetească” sau „Tot păţitu-i priceput”, „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”sau „Ursul nu joacă de bună voie” etc.

Umorul este stârnit şi prin alte procedee:

  • Prin caracterizare ironică - fata Irinucăi era „balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”;
  • Prin nume sau porecle comice - Torcălăul, Trăsnea, Ciucălău, Gâtlan, Chiorpec, Duhu, Bodrângă etc.;
  • Prin autopersiflare - „Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi doriţi de învăţătură, între care eram şi eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş”;
  • Prin prezentarea unor oameni şi scene care stârnesc hazul - ca aceea cu dascălii de la Fălticeni, care „dondăniau ca nebunii” învăţând gramatica lui Măcărescu.

Limbajul

Creangă este inconfundabil prin limbaj. Specificul termenilor săi, modul exprimării, oralitatea stilului îl individualizează perfect între scriitorii români. Originalitatea verbală a lui Creangă se poate evidenţia prin următoarele aspecte:

  • Vocabularul specific - cuvintele cele mai numeroase din Amintiri sunt de origine populară; unele au un aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet neologismele;
  • Limbajul afectiv - marcat de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic etc.: „Şi-apoi gândiţi că Trăsnea citea întrebarea şi răspunsul, fiecare pe rând, rar şi lămurit ca să se poată înţelege ceva? Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum”.

Creangă nu povesteşte rece, indiferent; el se implică, participă sufleteşte, apreciază, solicită interlocutorii, şi limbajul primeşte prin această atitudine puternice accente afective;

Economia de mijloace

Scrisul lui Ion Creangă este lipsit de metafore, scriitorul moldovean fiind „unicul prozator român al cărui stil are particularitatea asta” (Garabet Ibrăileanu). Expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din comparaţii şi din prezenţa altor tropi, dar şi acestea sunt, de fapt, figuri de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz: „plângea ca o mireasă”, „nu-i era a învăţa cum nu îi e câinelui a linge sare” etc.;

Oralitatea stilului

Deşi scrise, frazele lui Creangă urmăresc să creeze impresia de spunere: „Cu ochii pe carte, ascultăm o voce apropiată, care, prin întâmplările comunicate, are variaţii de ton, este serioasă şi glumeaţă în sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe lângă expresia literară” (Vladimir Streinu). Semnul distinct al oralităţii este, mai întâi, abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a verbelor imitative: zbrr!, haţ!, zvârr!, ţuşti!, alelei, hârşti, huştiuluc, huţa, troscpleosc; a bocăni, a horăi, a bâzâi, a clămpăni, a molfăi, a scânci, a foşgăi, a găbui, a vânjoli etc.

Senzaţia de oralitate e provocată şi de mulţimea zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie), a expresiilor specifice ale limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine, şi pace bună), a întrebărilor şi exclamărilor (ori mai ştii păcatul!, grozav s-a spăriet!, ce-i de făcut?). Alteori în text apar versuri populare sau fraze ritmate („Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-mi pare”). Orală e şi sintaxa frazei. Autorul lasă cuvintele să se înşire după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului, unde topica e mai controlată (... „şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului; cât pe ce să puie mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pănă ce dăm cânepa toată palancă la pământ”).

Toate aceste trăsături pot crea impresia că limba lui Creangă reproduce exact vorbirea moldovenească de la mijlocul secolului trecut. Dar, de fapt, ne aflăm în prezenţa unui limbaj artistic, a unui stil foarte original. Creangă foloseşte limba poporului utilizând termeni regionali, expresii dialectale, ziceri tipice, comparaţii şi alte figuri de stil specifice. Dar el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, de unde provine şi originalitatea. Poveştile şi Amintirile sunt deci produse ale unui artist superior, prin care „poporul întreg a devenit artist individual” (Tudor Vianu).

Concluzii

Carte a copilăriei evocate din perspectiva depărtată şi duios-nostalgică a maturităţii, Amintirile lui Creangă reprezintă o operă unică în literatura, română prin forţa cu care a reuşit să comunice miracolul vârstei inocente, prin farmecul neegalat al limbajului şi prin umor.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, este un poem a cărui primă ediţie a …

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …