Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, este un poem a cărui primă ediţie a fost publicată în revista „Convorbiri literare” nr. 10, ianuarie 1875; în volumul Opere complete. Poezii, Bucureşti, 1875. Cântând vitejia strămoşilor, poemul pune un accent deosebit pe valorile morale ale trecutului, dintre care se remarcă în chip aparte dragostea faţă de ţară.

Ca şi Dumbrava roşie, poemul lui Alecsandri este un poem eroic, parte dintr-o epopee naţională, scrisă sub semnul idealurilor de redeşteptare a veacului trecut. Reînviind chipul unui luptător legendar, al nu mai puţinului domn legendar, Ştefan cel Mare (personajul central în Dumbrava roşie), poemul este structurat în şapte episoade, printr-o expresivă împletire a pasajelor narative şi descriptive, adecvate momentelor subiectului; partea expozitivă este, de exemplu, realizată mai mult descriptiv, în vreme ce în desfăşurarea acţiunii accentul cade pe narativ ca mod de expunere.

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Aşa cum subliniază şi titlul, poemul este construit în jurul unui personaj central, Dan, prin intermediul căruia se creează un adevărat simbol naţional, desprins din memoria exemplară a creatorului popular: „Frunză verde de mălai. / Cine merge sus la rai? / Merge Dan Şoiman de plai / C-a ucis el mulţi duşmani / Un vizir şi patru hani”. Alături de Dan în poem mai apar Ursan şi Fulga, fiica acestuia din urmă, dar rostul lor este mai degrabă unul complementar, în sensul adâncirii chipului nobil al lui Dan. Cât priveşte figura celuilalt personaj, Ghirai, hanul tătărăsc, el apare în textul poemului într-un moment cheie în care epicul eroic este înlocuit de conflictul moral, în sensul în care înfruntarea dintre Dan şi Ghirai va scoate în evidenţă alesele virtuţi morale ale lui Dan.

Dan este fixat iniţial într-un mediu de viaţă. Expoziţia dezvoltă un cadru natural în care personajul meditează asupra trecerii timpului şi a vremurilor de glorie de odinioară, din vremea lui Ştefan cel Mare al cărui oştean neînfricat a fost. Portretul fizic al luptătorului este marcat în special de epitetul „bătrân”, un adevărat laitmotiv al poemului şi al prezenţei personajului, epitet care nu are însă o singură semnificaţie; el poate însemna şi „înţelept” sau, prin folosire repetată, generează un contrast între înfăţişarea fizică şi tinereţea morală, sufletească a lui Dan.

Revenind la imaginea iniţială a lui Dan, înţelegem că acesta este una din ipostazele esenţiale, existenţiale, ale personajului legendar, înfrăţirea cu natura, motivul comuniunii omului cu spaţiul în care acesta vieţuieşte fiind pregnant reprezentat în poem. În contextul iniţial, câteva alte imagini memorabile fixează, la început, personajul. Dan trăieşte „ca şoimul singuratic”. El este „Vechi pustnic, rămas singur din timpul lui afară”, sau este: „o stâncă solitară”. Se poate observa cu uşurinţă apelul frecvent al poetului la figuri, elemente ale naturii prezentate deocamdată într-un registru mai degrabă static, potrivit meditaţiei, surprinderii gândurilor personajului care regretă tinereţea...

Vestea năvălirii tătarilor pe care el o află din „graiul” a doi „vechi stejari” (intriga poemului) e de natură să schimbe însă starea de meditaţie a personajului. Perspectiva narativă exterioară se rezumă doar la cadrul în care sunt urmărite gândurile lui Dan, un mijloc important de caracterizare fiind reacţiile sale la vestea suferinţei prin care trece ţara: „Bătrânul Dan aude, suspină şi nu crede!”... „Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână / Şi simte că tot bate o inimă română /”... „Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc. / La luptă, Dane! ţara-i în jac, ţara-i în foc!”...

Repetarea insistentă a epitetului caracterizant bătrânul antepus va sublinia prin contrast constatarea de mai târziu a lui Dan care elogiază indirect puterea de a-ţi păstra tinereţea morală: „Pe inimă şi paloş rugina nu s-au pus!”. Virtuţile morale, iar într-un sens mai larg, virtuţile de luptător au rămas intacte, în ciuda anilor care au trecut. Consecinţa acestui adevăr se vede în tabloul al treilea al poemului când oşteanul lui Ştefan cel Mare, „căpitanul de plai” este „măreţul om de munte / Călcând cu paşi gigantici pe urme mai mărunte”, această hiperbolizare nefiind altceva decât expresia fizică a însuşirilor de caracter excepţionale ale personajului.

Punctul culminant al poemului devine un prilej deosebit în conturarea însuşirilor de bază ale personajului, până acum mai mult enunţate. Curajul şi vitejia acestuia, devotamentul faţă de prietenul şi tovarăşul său de luptă, Ursan, patriotismul, sunt relevate prin intermediul faptelor personajului care se avântă în luptă, confirmându-se astfel statura legendară a lui Dan, vigoarea sa sufletească şi trupească: „El intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă / Ca giunghiul cel de moarte în inima plăpândă / Şi paloşu-i ce luce ca fulger de urgie / Tot cade-n dreapta-n stânga, şi taie în carne vie”...

Deznodământul poemului este limpezitor pentru demnitatea lui Dan în faţa morţii, dar mai ales pentru iubirea neştirbită pentru ţară, testament lăsat de Ştefan cel Mare. Apărându-l pe Ursan care fusese rănit, până în momentul în care Fulga îi poate scoate de pe câmpul de luptă, Dan este luat prizonier şi dus în cortul lui Ghirai, hanul tătărăsc. Alecsandri acordă un loc special în compoziţia poemului scenei în care Dan se înfruntă cu duşmanul său de moarte.

Folosindu-se analogii din domeniul naturii de o mare expresivitate, cuvintele lui spun un adevăr profund, anume acela că mai presus de viaţă e legea strămoşească: „Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi! / Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi” (a se reţine efectul dat de verbul a scădea!). Atitudinea lui Dan, eroismul, demnitatea în faţa primejdiei morţii, cugetul curat provoacă, oarecum neaşteptat, schimbarea de atitudine a lui Ghirai, care se exprimă admirativ în faţa forţei de caracter a celui pe care-l consideră învins şi duşman: „O! Dan viteaz, ferice de tine care pere / Având o viaţă verde în timpul tinereţii / Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii”.

Dan va putea astfel să mai sărute o dată pământul ţării (scenă emoţionantă prin personificarea meleagurilor Moldovei, a pământului natal care „tresare şi îl recunoaşte”), murind împăcat, în humele iubirii de ţară şi smulgând admiraţia duşmanului ca pe un suprem elogiu adus virtuţilor sale... Realizând o complexă caracterizare a personajului principal (de către autor, de către alte personaje, dar şi din faptele săvârşite) Alecsandri valorifică un limbaj poetic bogat în imagini metaforice, adesea hiperbolice, cu analogii frecvente din universul naturii, consecinţa nefiind alta decât transformarea personajului într-un chip care depăşeşte cadrul istoric pătrunzând în legendă şi simbol...

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …