Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare nuvelei, în care este surprins un singur fapt epic. Povestitorul este implicat, de obicei, fie ca martor, fie ca personaj al întâmplărilor pe care le narează. Interesul nu se concentrează, ca în nuvelă, asupra personajului, ci asupra situaţiilor prezentate într-o manieră ritualică, de ceremonial. Ca formă structurantă, povestirea poate circula izolat, ca o unitate de sine stătătoare (Gala Galaction, Moara lui Călifar), sau în ramă, într-o schemă epică amplă, fiind inserate mai multe povestiri ce se generează reciproc, prin înlănţuire (Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţei).

Povestirea se deosebeşte de celelalte specii epice prm strategia narativă ce scoate în evidenţă povestitorul şi punctul său de vedere asupra faptelor relatate, într-o notă de subiectivitate accentuată. Oralitatea stilului este trăsătura fundamentală a speciei, motivată de destinaţia către un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant. În virtutea acestei trăsături, textele sunt presărate cu mărci ale oralităţii: formule de generare şi de menţinere a interesului, de testare a intenţiei ascultătorului, de creare a suspansului, de marcare a momentelor esenţiale, de anticipare emoţională, de potenţare a efectelor.

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Mihail Sadoveanu, prin volumul Hanu Ancuţei, consacră această specie în literatura română şi o desăvârşeşte artistic. Volumul cuprinde nouă texte, incluzând întâmplări inedite, rostite la Hanu Ancuţei, adevărat topos ritualic, de către nouă naratori diferiţi. Procedeul compoziţional folosit este cel al povestirii în ramă, constând în realizarea unui cadru spaţio-temporal ce îmbie la amintire şi ulterior la rostire, urmând ca, prin inserţie, să fie proiectată o poveste, în general din trecutul naratorului, rememorată nostalgic şi subiectiv.

Titlul

Titlul include un indice spaţial şi propune revenirea la un motiv des întâlnit în literatură - hanul -, „adevărat focar al povestirii” (Zaharia Sângeorzan, Sadoveanu. Teme fundamentale) în cazul lui Sadoveanu. Reperul temporal este vag, ca o prelungire a realităţii în mit şi legendă: „într-o toamnă aurie... într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice...”.

Introducerea

Fântâna dintre plopi este a patra povestire a ciclului, avându-l ca narator pe căpitanul Neculai Isac, de asemenea personajul principal al întâmplării evocate. Introducerea acestei a patra povestiri se realizează, în ramă, graţie intervenţiei comisului Ioniţă, personaj-liant al întregului ciclu de naraţiuni, care tocmai se pregătea să rostească povestirea veşnic promisă şi niciodată spusă, ca o metaforă a „povestirii perfecte” (Nicolae Manolescu, Imaginarul sadovenian), pretext narativ şi adevărat ritual de Şeherezada, prin care se întreţin tensiunea epică şi atenţia auditorului.

Prima imagine a căpitanului Isac este învăluită „în pulbere”, în sensul că acesta se apropie călare de han, pe fundalul luminii în amurg, într-un tablou ce amestecă pictural prezentul cu trecutul, durerea cu nostalgia. Ajuns la han, este uşor recunoscut de comisul Ioniţă, prietenul său din tinereţe, astfel încât poate fi introdus şi pretextul naraţiunii: de când nu s-au mai văzut căpitanul „şi-a pierdut o lumină”.

Ceremonialul

Ceremonialul hanului impunea respectarea unui ritm al rostirii, pe care, treptat, şi l-a asumat „noul povestaş”: închină vin cu cei prezenţi, contemplă focul, ce devine un motiv de inspiraţie, ascultă o doină de jale cântată de lăutari şi intră încet în „neagra fântână a trecutului”.

Planuri compoziţionale

Se insinuează deja existenţa celor două planuri compoziţionale: al prezentului rostirii, sinonim cu evocarea dureroasă, şi al trecutului trăit, povestit. Căpitanul îşi începe relatarea printr-un autoportret realizat din perspectiva trecerii timpului.

Subiectul

Subiectul aduce în faţa cititorului un timp revolut, consumat, ce are în centru figura protagonistului.

Expoziţiunea

Expoziţiunea fixează întâmplarea cu 25 de ani înainte, când căpitanul era un tânăr aventurier, veşnic rătăcitor pe drumurile Moldovei, în căutarea iubirilor trecătoare şi a experienţelor inedite. Într-o asemenea împrejurare, fiind în drum spre Paşcani pentru a face comerţ cu vin, ajunge într-o toamnă - anotimp al melancoliei şi al aducerilor-aminte - la Hanul Ancuţei.

Intriga

Intriga marchează momentul în care Neculai Isac zăreşte scăldându-se în apa Moldovei o ţigăncuşă oacheşă, de care se îndrăgosteşte imediat.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii cuprinde relatarea aventurii spectaculoase în care sunt implicate, în principal, cele două personaje, căpitanul şi Marga. Bărbatul îi oferă fetei un ban de argint, din care aceasta îşi va cumpăra o pereche de cizmuliţe roşii, pe care i le arată la han. După ce îi promite fetei că-i va aduce din drumurile sale o scurteică de vulpe, căpitanul pleacă, dându-i întâlnire, sub umbrele nopţii, la fântâna dintre plopi, loc de taină, unde aveau să-şi mărturisească iubirea reciprocă.

Punctul culminant

Punctul culminant coincide cu tragica revelaţie a protagonistului, care află de la Marga de planurile şatrei sale de a-l prăda. Apar ţiganii, se iscă o luptă în care căpitanul îşi pierde un ochi, iar fata este ucisă şi aruncată în fântână.

Deznodământul

Deznodământul arată ecourile dureroase ale întâmplării nocturne, sângele de pe fântână fiind dovada de netăgăduit a dispariţiei fetei.

Tematica

Tematica povestirii îmbină dual iubirea şi moartea, erosul şi thanatosul, într-o povestire romantică având inflexiuni shakespeariene, prin similitudinea cu tragedia Romeo şi Julieta. Cei doi tineri aparţin unor clase sociale diferite, astfel încât iubirea lor se dovedeşte a fi imposibilă.

Marga nu reuşeşte să se sustragă unui destin potrivnic, în ciuda faptului că doreşte să-şi depăşească condiţia prin trăirea pasională a eresului, în timp ce căpitanul Neculai Isac este blestemat la o durere şi o neîmplinire ce-l vor urmări toată viaţa, asemenea luminii stinse din ochii lui.

Naraţiunea se încheagă firesc, de la exterior către interior, de la surprinderea demersurilor efective ale protagonistului până la dispariţia şansei fericirii sale. Putem vorbi de două scheme epice care se motivează reciproc: una a prezentului şi alta a trecutului.

Personajul-narator

În acelaşi sens se distinge portretul dublu al personajului-narator ce întruchipează tipologia donjuanului, a aventurierului în tinereţe, dar şi pe cea a înţeleptului, la maturitate. Metafora care domină semnificativ textul este cea a ochiului, amintindu-ne de mitul lui Oedip: dacă personajul antic refuză să mai vadă realitatea, scoţându-şi ochii, dar dobândeşte o capacitate de cunoaştere superioară, depăşind cu mult lumea vizibilă, concretă, accesibilă celorlalţi, eroul lui Sadoveanu îşi concentrează toată existenţa într-o clipă din trecut ce i-a pecetluit devenirea şi către care se întoarce pentru a o retrăi. În mod paradoxal, spre deosebire de alţi povestitori, căpitanul nu găseşte în rostire o eliberare, o vindecare a rănilor, ci, dimpotrivă, o prelungire a durerilor şi chiar o permanentizare a acestora prin logos. Pare o autotortură asumată ca pedeapsă pentru „vina tragică” de a fi pricinuit moartea femeii iubite.

Portretul său se încheagă treptat, de la exterior către interior şi apoi în sens invers, urmărindu-se pe chipul său trăirile interioare. La început, naratorul auctorial îi creionează, prin caracterizare directă, imaginea fizică, împletind detaliul portretistic propriu-zis cu cel vestimentar: „Era un om ajuns la cărunteţă, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numai-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbănă la şold şi pistoale în coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunzită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept strâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu”.

Autocaracterizarea este făcută cu multă obiectivitate, eroul având conştiinţa faptelor uneori nesăbuite din tinereţe, pe care le filtrează acum, la maturitate, prin sita experienţei de viaţă: „Eram om buimac şi ticălos”, umblând „bezmetic şi singur ca un cuc”, fără astâmpăr în căutarea iubirii şi a aventurii. Vorbele sale tihnite şi încărcate de sens, relaţia pe care o stabileşte cu auditoriul („Domnilor şi fraţilor...”), gesturile ritualice şi tăcerea adâncă ce îl învăluie după terminarea poveştii reprezintă subtile mijloace de caracterizare indirectă, care dezvăluie un suflet zbuciumat, mult încercat de viaţă, bântuit de nelinişti şi ars de patimă.

Arta narativă

La nivelul artei narative se remarcă densitatea detaliilor ce descriu atitudini, stări, gesturi, tonuri, decorul, auditoriul etc. Naraţiunea la persoana I, subiectivă, perspectiva de tip avec cu focalizare internă accentuează participarea afectivă a naratorului la faptul narat. Stilul se caracterizează prin naturaleţe şi oralitate, dar şi prin parfumul dialectal şi arhaic specific eposului sadovenian. De astfel, criticul Constantin Ciopraga, constată că „savoarea cărţii stă decisiv în limbă, nu în fabulaţie”.

Timpurile verbale au un rol deosebit de important în redarea schimbărilor de ordin exterior şi interior în rândul personajelor. Astfel, perfectul compus, timp al obiectivităţii şi detaşării, este folosit pentru redarea acţiunilor negustoreşti, practice. Apariţia fetei, mişcarea sa scenică, gesturile şi atacul ţiganilor sunt redate prin perfect simplu, timp dramatic prin care se exprimă faptul spontan, neaşteptat. Atunci când vrea să redea însă stări interioare, sentimente, personajul-narator foloseşte imperfectul, timp al unei acţiuni trecute, dar neîncheiate, sugestia prelungirii, a permanentizării unor stări omeneşti.

Naratorul ordonator (supranarator, narator scriptural, „naratorul naratorilor” - Nicolae Manolescu, Imaginarul sadovenian) spulberă în final, prin intervenţia sa, tăcerea gravă ce se lăsase asupra ascultătorilor, întrebând dacă „mai este în viaţă fântâna cea cu patru plopi”. Răspunsul nu îi este însă oferit de către protagonist, ci de Moş Leonte Zodierul, care devine mesagerul sensului filosofic al povestirii: „Nu mai este. S-a dărmat ca toate ale lumii”. Se insinuează discret motivul vanitas vanitatum, care guvernează finalmente toate acţiunile omeneşti. Observaţia supranaratorului „Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea” concentrează sensurile povestirii într-o metaforă a iniţierii prin iubire şi moarte.

Personajele sadoveniene cunosc şi gustă cu neprefăcută plăcere savoarea cuvintelor. Limba, în cazul lor, nu e doar un mijloc de comunicare, ci o stare, o modalitate de fiinţare într-un timp şi un spaţiu privilegiate, rupte din cronologia imediată. Este o limbă ţărănească alcătuită din tonalităţi solemne, pe un amplu fond liric, poematic, în fraze ce reprezintă ele însele poveşti uitate. „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul şi spre a reda viaţa, ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii” (Nicolae Manolescu, Imaginarul sadovenian).

Fântâna dintre plopi este un text semnificativ nu numai pentru specia povestirii, ci şi pentru arta sadoveniană în general, atât la nivelul structurilor narative, cât şi la acela al semnificaţiilor.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, este un poem a cărui primă ediţie a …

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …