Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Făt-Frumos din lacrimă este primul basm cult scris de Mihai Eminescu. Este o duioasă poveste a lui Făt-Frumos din lacrimă, născut din lacrima Maicii Domnului.

Personajele

Personajele basmului sunt: un împărat, împărăteasa tânără, Făt-Frumos din lacrimă, boieri, împăratul tânăr, Mama-pădurilor, miazănoapte, fata Mamei-pădurilor, Genarul, fata genarului - Ileana, Domnul (Dumnezeu), Sf. Petre.

Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Subiectul basmului

Doi împăraţi vecini se duşmăneau şi se războiau până ce unul din ei a murit rămânând în urma sa doi fii. Celălalt împărat care în viaţa lui nu râsese se simţea slab şi nu avea cui să lase moştenire împărăţia sa. Trăia trist lângă împărăteasa sa tânără, pe care o lăsa singură când pleca la războaie. Într-o zi împărăteasa tânără sărutând icoana Maicii Domnului a „Maicei durerilor” şi rugându-se în genunchi a observat o minune. Din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu a curs o lacrimă. Împărăteasa a atins cu buza ei seacă lacrima cea rece şi a supt-o în adâncul sufletului ei.

După nouă luni a adus pe lume un „fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii”, căruia mama lui i-a pus numele Făt-Frumos din Lacrimă. La curtea împăratului a fost mare veselie. Copilul s-a tăcut mare ca brazii codrului, crescând într-o lună cât alţii într-un an. După ce i s-a tăcut un buzdugan puternic şi-a luat ziua bună de la părinţi şi a plecat să se lupte cu împăratul care-l duşmănea pe tatăl său. S-a îmbrăcat în haine de păstor, cămaşe de borangic ţesută în lacrimile mamei sale, cu o pălărie mândră cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpărat, cu un fluier de doine şi altul de hore, cu brâu verde şi a pornit la drum, în lumea întreagă.

„Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece norii, de cădea departe tot cale de-o zi.” Se uimeau munţii, apele, izvoarele, păstorii, tinerii, fetele ascultându-l. În drumul său a întâlnit un palat mândru de marmoră albă ca laptele, în mijlocul unui lac. Cu o luntre aurită a ajuns la palat, unde a întâlnit pe împăratul cel tânăr, fiul împăratului ce se bătea cu tatăl său. Chemat să se lupte, împăratul din palat refuză lupta în schimbul prieteniei sale. A organizat pentru Făt-Frumos o frumoasă petrecere la palat, devenind fraţi de cruce.

Pentru că împăratul avea un duşman pe Mama-pădurilor, o babă bătrână şi urâtă care umbla prin împărăţie de mână cu furtuna, usca pământul pe unde trecea şi cerea bir al zecelea din copiii împărăţiei, cere ajutorul lui Făt-Frumos pentru a scăpa de ea. Făt-Frumos încercă să omoare pe Mama-pădurilor când a venit să-şi ia birul de la împărat. Făt-Frumos mergând pe urmele acesteia a dat de casa ei, în care se afla frumoasa Ileana, fata Mamei-pădurilor. Făt-Frumos se îndrăgosteşte de Ileana şi o ia cu el să-i fie logodnică. Ileana învaţă pe Făt-Frumos cum să fie păcălită Mama-pădurilor, ca să piardă lupta cu aceasta.

Astfel schimbă locul celor două butii de apă şi de putere. Mama-pădurilor în loc să bea din butea cu putere va bea din butea cu apă-şi va fi învinsă în luptă de Făt-Frumos care va bea putere. Şi: „Cu o putere îndoită, cu braţe de fier, o smuci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii.” Natura participă şi ea la momentul acesta: „Cerul încărunţi de nouri, vântul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică din toate încheieturile căpriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cânta adânc, ca un proroc al pierzării”. Făt-Frumos a dus pe Ileana la împărat spunându-i că e mireasa lui. Împăratul i-a mulţumit că l-a scăpat de Mama-pădurilor şi i-a cerut să-i aducă iubita care era fata Genarului, „om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne”.

La castelul Genarului, l-a întâmpinat fata Genarului care i-a urat bun venit. În cenuşa vetrei veghea un motan cu şapte capete, care dacă urla dintr-un cap se auzea o zi iar dacă urla din cele şapte capete se auzea şapte zile. Genarul era plecat la vânătoare. Făt-Frumos a luat fata genarului pe cal şi au zburat amândoi „prin pustiul lungului mărei”. Genarul om înalt şi puternic avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Când motanul a urlat dintr-un cap, calul Genarului a nechezat cu vocea de bronz, anunţându-l că Făt-Frumos i-a furat fata. L-a ajuns pe drum şi i-a luat fata, iertându-l. Făt-Frumos s-a reîntors după fată. A luat caii din grajdul genarului şi a plecat cu fata noaptea, fugind „cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale mării” ca două visuri dragi. Din vatra castelului auzeau miautele motanului. Genarul i-a ajuns şi l-a aruncat pe Făt-Frumos în norii cei negri şi plini de furtuna cerului, luându-şi fata.

Făt-Frumos, ars de fulgere, a căzut din el o mână de cenuşă în nisipul fierbinte şi sec al pustiului, din care s-a tăcut un izvor limpede care parcă jelea pe Ileana de dor. Dumnezeu şi Sf. Petre, care umblau atunci pe pământ, după ce s-au răcorit cu apa izvorului, la rugămintea lui Sf. Petre a transformat izvorul în ceea ce a fost înainte, adică în Făt-Frumos. Ţinându-şi cuvântul dat împăratului s-a întors pentru a treia oară la casa genarului să-i ia fata. Fata plângând l-a sfătuit pe Făt-Frumos să facă rost de un cal asemenea celui pe care-l avea tatăl său, cu două inimi. Fata l-a prefăcut în floare pe Făt-Frumos şi-l puse între florile din fereastră. Genarul venind acasă a fost întrebat de către fată despre calul său. Genarul i-a povestit despre baba care are şapte iepe şi care ţine oamenii să-i păzească, pe care-i vicleneşte căci scoate inimile din cai şi le pune într-unui singur. Omul alege, de regulă, pe cel fără inimă. Genarul aruncă în faţa fetei o batistă roşie mirositoare pentru ca fata să uite tot.

Făt-Frumos însă transformat în floare a auzit tot ce a povestit Genarul. Făt-Frumos a pornit spre babă. În drum a scăpat de la moarte un ţânţar - împăratul ţânţarilor, din nisipul cel fierbinte; un rac ars de soare, pe care l-a aruncat în mare - era împăratul racilor. Ţânţarii şi racii îl vor ajuta să aleagă calul cel slab dar cel mai puternic. Împreună cu fata au fugit, urmăriţi de babă, de care au scăpat aruncând în drum o perie, din care s-a ridicat o pădure deasă; apoi o cutie din care s-a ridicat o stâncă de pământ înalt. Dar baba a găurit stânca trecând prin ea, arzând ca un cărbune. Făt-Frumos a aruncat năframa din care s-a făcut un lac. A aruncat buzduganul în nori şi a lovit pe Miazănoapte în aripi, adică pe bătrână, care se afundă în adâncul lacului vrăjit.

Făt-Frumos duce fata Genarului la împărat. La palat a găsit pe Ileana orbită de plâns. Ea a trăit într-o grădină „cu multe ziduri de fier şi acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse într-o scaldă de aur, aşezată lângă ea, lacrimi curate ca diamantul”. În grădină au crescut florile durerii. La auzul venirii lui Făt-Frumos, Ileana a luat o mână de lacrimi din baie şi a stropit grădina. Unele flori, „din botezul de lacrimi luară numele lăcrămioare”. Făt-Frumos şi-a spălat faţa în baia de lacrimi, s-a învăluit în mantaua ţesută din raze de lună şi s-a culcat pe patul de flori făcut de Ileana cea frumoasă. Prin minunea făcută, Maica Domnului a desprins de pe cer două stele ale dimineţii pe care i le-a aşezat pe frunte Ilenei, redându-i vederea, a doua zi de la venirea lui Făt-Frumos.

În ziua a treia împăratul s-a cununat cu fata Genarului. A patra zi a fost nunta lui Făt-Frumos cu Ileana. Lăutarii au cântat măiestrit hore, întreaga natură de pe pământ şi din cer a participat la nuntă: „Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele, viorele şi florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei, şi ţinură sfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă; apoi încredinţară taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur”. Mirele şi-a pus cămaşa de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea. Basmul se încheie ca toate basmele, că nunta a fost mare şi frumoasă, cum n-a mai fost alta pe pământ. Şi dacă este adevărat „ce zice lumea, că pentru feţi-frumoşi vremea nu vremuieşte (adică nu se trece, nu se scurge) apoi poate c-or fi trăind şi astăzi”.

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …