Flori de mucigai, de Tudor Arghezi (comentariu literar)

Volumul de povestiri intitulat sugestiv Poarta neagră din 1930 ilustrează tragica experienţă de viaţă a lui Tudor Arghezi (1880-1967), care a fost închis în perioada 1918-1919 la închisoarea Văcăreşti, din motive politice. Volumul de poezii Flori de mucigai, apărut în 1931, reeditează aceeaşi experienţă de viaţă în variantă lirică, în care lumea interlopă a hoţilor, delincvenţilor este privită cu înţelegere şi omenie de poet.

Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive (Galere, Ion Ion, Tinca, Ucigă-l toaca, Fătălăul, Morţii etc.) pentru lumea aceasta periferică, faţă de care Arghezi are compasiune, considerând că „Pretutindeni şi în toate este poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană. Toate lucrurile naturii şi ale omului şi toate vietăţile poartă ţandăra lor de aureolă, pe dinafară sau pe dinăuntru”.

Poezia Flori de mucigai se află în deschiderea volumului omonim şi constituie arta poetică a lui Arghezi, concepţia lui despre efortul artistului şi implicaţiile acestuia în actul creaţiei, constituind - aşadar - poezia programatică a acestui volum, aşa cum Testament este arta poetică din volumul Cuvinte potrivite.

Tema poeziei

Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi consecinţele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de frământări şi de tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelaţii, al harului divin, ci al unei nelinişti artistice şi al setei creatoare.

Titlul poeziei

Titlul poeziei Flori de mucigai este un oximoron, în care florile sugerează frumuseţea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea şi întunericul. Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea închisorilor, în care viaţa oamenilor este supusă reprimărilor, restricţiilor rigide. Titlul este, în acelaşi timp, reprezentativ pentru inovaţia limbajului arghezian numită estetica urâtului, o modalitate artistică întâlnită în lirica europeană la Baudelaire, care scrisese Florile răului.

Asocierea celor două categorii estetice contradictorii, frumosul - reprezentat de floare - şi urâtul - sugerat de mucigai - oferă titlului o expresivitate şocantă şi fascinantă totodată prin efectele estetice. Urâtul are rolul de a evidenţia imperfecţiunile vieţii, senzaţiile de aversiune şi oroare care capătă valori noi, ele făcând parte din existenţa umană.

Flori de mucigai, de Tudor Arghezi (comentariu literare, rezumat literar) - crispedia.ro

Structură, compoziţie şi limbaj poetic

Poezia Flori de mucigai este structurată în două secvenţe lirice inegale, prima ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputinţa artistului de a crea în condiţii de claustrare. Prima secvenţă sugerează dorinţa devoratoare a artistului de a se exprima în versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, într-o solitudine impusă şi lipsindu-i uneltele scrisului, încearcă să zgârie „cu unghia pe tencuială / Pe un părete de firidă goală, / Pe întuneric” versurile născute, din nevoia comunicării. Condiţiile vitrege de viaţă îi seacă forţa creatoare, „Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.”

Enumerarea prin negaţie a elementelor fabuloase ale evangheliştilor, „taurul”, „leul”, „vulturul”, creează o imagine de mare forţă sugestivă privind starea de deprimare a poetului nefericit în absenţa creaţiei, în raport direct cu scrierile religioase a căror esenţă este Absolutul. Versurile sunt săpate în sufletul poetului, sunt „stihuri fără an” ce nu pot fi exprimate în viaţa reală, dar sunt profund simţite de sensibilitatea artistului: „Stihuri de groapă / De sete de apă / Şi de foame de scrum”. Harul poetic, „unghia îngerească”, este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelaţia, deoarece ea „nu a mai crescut” sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: „Sau nu o mai am cunoscut”.

Ultima secvenţă amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera sumbră, e „întuneric”, iar ploaia se aude „departe afară”, ceea ce provoacă poetului o durere „simţită profund, „ca o ghiară”, din cauza neputinţei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-şi dezvălui trăirile îl silesc să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”. O simbolistică străveche asociază mâna stângă cu forţele demonice, în opoziţie totală cu puterea divină a creaţiei.

Închisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, însă, în acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Răul, urâtul sunt numai conjuncturi ale destinului, cărora omul le opune aspiraţia spre frumos, care poate fi regăsit în sine, în vis sau în speranţa împlinirii. În Flori de mucigai predomină registrele stilistice ale esteticii urâtului, pe de o parte ca inovaţie lingvistică, pe de altă parte ca substanţă a ideilor exprimate.

Limbajul artistic al poeziei

Limbajul artistic este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şochează prin expresivitatea fascinantă, cuvinte „urâte”, al căror sens capătă noi valori. De pildă, cuvântul „mucigai” este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă către om, deoarece el însoţeşte cuvântul „flori”, care poate semnifica viaţa şi lumea. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca „firidă”, „stihuri”, din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelişti - Luca, Marcu, Ioan - pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, dezamăgire şi deprimare ale poetului.

Oximoronul „flori de mucigai” transmite ideea complexă a imperfecţiunilor vieţii, a condiţiilor vitrege la care este supusă fiinţa umană, fapt care îi provoacă poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenţează starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrâns să-şi reprime setea de comunicare. Neputinţa creatoare a artistului este sugestiv relevată de metafora „cu puterile neajutate”, deşi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea închisorii poartă în ea stigmatele răului care acţionează negativ asupra naturii angelice a fiinţei umane, toceşte „unghia îngerească”, împiedicând-o astfel să se exprime.

Prozodia

Măsura versurilor este inegală, variind între 6 şi 11 silabe. Rima este împerecheată. Ritmul este remarcabil prin muzicalitatea inedită, creată de figurile stil şi de topica propoziţiilor. La noutatea limbajului arghezian s-a referit şi Tudor Vianu, care afirma: „Renovarea liricii româneşti, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influenţă a „poetului Luceafărului”, este consecinţa cea mai importantă produsă de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea)”.

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …