Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii

Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, apărute în şase volume, au contribuit la progresul literaturii române în direcţia oglindirii realiste a vieţii sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale şi de pauperizare a populaţiei săteşti, prin crearea de personaje reprezentative, care întruchipează conflictele şi trăsăturile esenţiale ale acestei lumi. În nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor şi datinilor, a credinţelor şi superstiţiilor, a moralei şi a prejudecăţilor oamenilor simpli, un autentic tablou etnografic, psihologic şi social al satului transilvănean.

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Nuvelele scrise după 1900, în perioada bucureşteană a vieţii sale, evocă adâncirea mizeriei claselor asuprite, corupţia aparatului funcţionăresc, jefuirea bogăţiilor ţării, rapacitatea nesăţioasă a celor bogaţi. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-a sancţionat necruţător a fost şi ispita banului. În abordarea acestei teme, el receptează modalităţile variate în care relaţiile capitaliste, ce începuseră să pătrundă în viaţa satului transilvănean, îşi pun pecetea pe conştiinţa oamenilor. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvele cu titluri sugestive (O viaţă pierdută, Vatra părăsită, Comoara, O jertfă a vieţii etc.), precum şi în romanul Mara. Dar în nici una dintre ele, Slavici nu a atins un nivel atât de înalt al artei sale de prozator realist modern ca în nuvela Moara cu noroc.

Tema

Tema acestei nuvele o constituie urmările negative, consecinţele nefaste pe care setea de îmbogăţire le are asupra vieţii sufleteşti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se află convingerea autorului că goana după avere, în special după bani, zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase rele, iar în cele din urmă duce la pierzanie. Această convingere este ilustrată cel mai bine în nuvelă prin destinul cizmarului Ghiţă.

Subiectul

Nuvela Moara cu noroc este scena de înfruntare a două personaje cu caractere puternice: cârciumarul Ghiţă şi sămădăul Lică. Sărăcia, preţuită de Slavici în alte nuvele pentru puterea ei miraculoasă de a menţine echilibrul sufletesc al omului, liniştea vieţii lui, devine la începutul nuvelei Moara cu noroc motiv de puternice frământări, dând lui Ghiţă un sentiment de inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa de demnitate. Vrând să scape de sărăcie, el nu dorea de fapt să se îmbogăţească pentru a trăi bine, ci pentru a fi cineva, pentru a fi respectat. Se hotărăşte să abandoneze liniştea colibei din sat şi să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, unde se mută cu întreaga familie: nevasta, doi copii şi soacra, dovedindu-se cât se poate de harnic şi de priceput pentru a face rentabilă noua sa îndeletnicire.

Când Ghiţă tocmai începuse să guste, cu întreaga familie, bucuria că a scăpat de sărăcie, la Moara cu noroc apare un personaj ciudat - Lică Sămădăul. Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este „om rău şi primejdios”. În sinea lui, şi Ghiţă avea aceeaşi bănuială. Simţind faţă de Lică o atracţie misterioasă, nu-i venea să-şi dezvăluie gândul. În scurtă vreme, el înţelese că „aci, la Moara cu noroc, nu putea să steie nimeni fără voia lui Lică... Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine...; nu-l lăsa inima să părăsească locul, la care în scurt timp putea să se facă om cu stare…”.

O decizie în acest sens nu era uşor de luat, pentru că Ghiţă era om cinstit şi prevăzător; şi mai ales pentru că nu era singur pe lume: „avea nevastă şi copii şi nu putea să facă ce-i plăcea”. Dorinţa de „a se face om cu stare”, asociată cu evenimente şi întâmplări pe care nu le putea nici prevedea, nici evita, l-a antrenat, uneori direct, alteori indirect în afacerile necurate ale lui Lică. Chemat în faţa judecătorului, el „nu putea tăgădui c-a avut daraveri cu Lică şi trebuia să spună toate cele petrecute, şi din două una: ori Lică ajungea să fie dovedit şi pus la pedeapsă, şi atunci nici el, Ghiţă, ca om însoţit cu un făcător de rele, nu putea să scape cu obrazul curat, ori Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să se teamă de răzbunarea lui”.

Judecata nu-l putea însă dovedi vinovat pe Lică, pentru că el „ştia să-şi aleagă stăpânii şi putea să şi-i aleagă după plac, deoarece nimeni nu ştia să păzească o turmă şi să o vânză atât de bine ca dânsul”. Setea de răzbunare a lui Ghiţă, necinstit de Lică, în cele din urmă, până şi în viaţa familială, nu mai poate fi însă stăvilită. Ghiţă ştia acum că Lică este un hoţ şi un ucigaş, că el îl prădase pe arendaş şi că tot el pusese la cale asasinarea acelei femei tinere, găsită în pădure de jandarmul Pintea. După multe frământări şi ezitări, izvorâte nu atât din teamă cât din prudenţa pe care o alimentează sentimentul demnităţii, Ghiţă se hotărăşte să-l dea pe Lică prins căprarului Pintea - şi el un fost sămădău şi hoţ de codru, care se făcuse anume jandarm, pentru a se răzbuna pe Lică.

Cei doi se înţeleg să-i întindă o cursă, spre a-l putea prinde cu banii şi obiectele furate asupra lui. Ghiţă îl anunţă, în taină, că vrea să meargă la oraş şi se oferă să-i schimbe acolo galbeni şi alte obiecte din aur. Fără a bănui gândul ascuns, Lică vine la Moara cu noroc, aducând cu el „aur şi argintărie”. Sub pretext că pleacă la oraş, Ghiţă merge să-l anunţe pe Pintea. Întorcându-se cu acesta şi cu alţi doi jandarmi, îl vede însă pe Lică plecând de la Moara cu noroc şi îşi dă seama că a ratat orice prilej de a-l dovedi vinovat; şi, lucru mai grav, că onoarea familiei lui a fost întinată. Ghiţă înţelege acum că nimic din câte s-au întâmplat nu se mai poate îndrepta. Şi astfel o viaţă începută frumos sfârşeşte tragic.

Adept al unei morale intransigente, Slavici îşi pedepseşte exemplar toate personajele nuvelei amestecate în afaceri necinstite. Iar pentru a purifica locul afacerilor necurate şi al crimelor, un incendiu mistuie în flăcări cârciuma de la Moara cu noroc transformând în scrum şi cele două corpuri lipsite de viaţă: al Anei şi al lui Ghiţă.

Personajele principale

Cizmarul Ghiţă, devenit cârciumar la Moara cu noroc, este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trăsături sufleteşti contradictorii, izvorâte din incompatibilitatea dintre atracţia irezistibilă spre îmbogăţire şi simţul înnăscut al demnităţii, dorinţa lui de a rămâne om cinstit. Prin Ghiţă, Slavici exemplifică o dramă a omului. În contact cu Sămădăul, care îl fascinează şi îl înspăimântă, în acelaşi timp, prin spiritul său întreprinzător, prin îndrăzneala în afaceri şi siguranţă de sine când se află în împrejurări dificile, Ghiţă intră în mecanismul necruţător al existenţei zbuciumate.

Conştiinţa lui devine acum câmpul unei lupte aprige între două îndemnuri opuse: unul care îl recheamă la viaţa onestă de dinainte, altul care îl ispiteşte la complicităţi necinstite în scopul înavuţirii. El devine victimă a lui Lică Sămădăul numai pentru că acesta îi descoperă slăbiciunea de a „ţine la bani”: Ghiţă „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăingeneau parcă ochii; de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună, pe un an, doi, capul în primejdie”; întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: „Prea puţin îmi pasă!”.

Banii râvniţi atât de mult îi dau o fericire tragică, pe cât de zbuciumată, pe atât de provizorie: „Banii primiţi de la Lică erau pe masă şi Ghiţă stetea singur şi cu uşa închisă înaintea lor, cercetând cu încordată luare-aminte fiecare bucată... Ghiţă privi câtva timp dezamăgit la bani; cu toate acestea îi părea bine, căci la urma urmelor, el avea drept la o parte din aceşti bani, muncise pentru ei... După ce trase iar banii în saltarul mesei, el se plimbă câtva timp prin casă... se gândea cât trebuie să muncească un om ca dânsul pentru ca să adune atâta la un loc, şi nu-l lăsa inima să-i deie din mână”.

Patima banului transformă radical caracterul lui Ghiţă. El se înstrăinează de toată lumea, până şi de nevastă şi de copii; iar aceasta îl face să-i fie teamă parcă şi de umbra lui. Un sentiment de nesiguranţă îl ţine într-o nelinişte, într-o tensiune permanentă: „Ce ai, Ghiţă!? strigă nevasta cuprinsă de îngrijare. / - Ce am? Răspunse el cu amărăciune. Am o nenorocire: pierd ziua de astăzi pentru cea de mâne... Astăzi stau aici şi nu mă supără nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de mâne, şi aceste gânduri, nu-mi lasă tignă să mă bucur de ziua de astăzi... şi cât vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta”.

Neîncrederea în ziua de mâine şi sentimentul culpabilităţii îl fac să devină închis în sine şi irascibil, mereu pe punctul de a izbucni într-o criză de mânie, de a lovi pe cineva. Nimeni nu-i mai intra în voie. Nici în prezenţa Anei, faţă de care înainte avea o comportare atentă şi delicată, el nu se mai putea acum stăpâni: „Adecă şi tu! grăi Ghiţă înecat de mânie, apoi se apropie de dânsa, pas cu pas, precum păianjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, îşi ridică amândouă mânile asupra ei şi rămase câtva timp nemişcat şi gata de a se arunca la ea”.

Când venise la cârciuma de la Moara cu noroc, Ghiţă încă ştia să fie un soţ tandru şi un tată bun. Dar acum nu mai simţea nevoia unor asemenea manifestări: „chipul frumos al Anei, trupul ei fraged, firea ei blândă şi glasul ei dulce nu mai puteau să străbată până la inima lui”. Patima banului pârjolise până şi sentimentul iubirii, care cu ani în urmă înflorise pur în sufletul lui. Crezând că în anumite împrejurări minciuna face mai puţin rău decât adevărul, Ghiţă îşi ascunde faţă de Ana şi sufletul, şi gândurile, deşi era convins că aceasta nu-i face onoare.

Satisfacţiile inedite ce i le aduce aurul, pervertindu-i sufletul şi împingându-l pe drumul ticăloşiei, alternează cu momente de renaştere a fondului uman pozitiv, când se simte îndemnat să fugă cât mai departe de Sămădău, pentru a-şi redobândi liniştea, pentru a trăi, ca mai înainte, în tihnă, alături de Ana şi de copii. Ghiţă este conştient că se afundă pe zi ce trece în necinste, dar nu găseşte în el şi nici în soţia lui, de care patima banului îl izolase, sprijinul necesar pentru a pune capăt tentaţiei nesăbuite.

La rândul ei, Ana, „prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire”, deşi nu vrea să deranjeze pe nimeni cu tristeţile ei, nu putea să nu înregistreze dureros înstrăinarea iui Ghiţă. Văzând că soţul ei îşi ascunde cu mare grijă atât afacerile, cât şi frământările, „Ana era adânc jignită; ea ar fi dorit să afle mai mult, se simţea în drept a cere să ştie tot şi nu putea să-l ierte pe Ghiţă pentru lipsa lui de încredere”. Când acesta, simţind-o tulburată de tot felul de bănuieli rele, îi aminteşte că alţii au necazuri mai mari, Ana izbucneşte: „- Ce-mi pasă mie de alţii! Mai mult amar n-a fost în viaţa lor întreagă decât este acum în sufletul meu; e mai grozav să trăieşti cum trăiesc eu, decât a fi ucis în drum. Tu nu mă omori, Ghiţă; mă seci de viaţă, mă chinuieşti, îmi scoţi răsuflare cu răsuflare viaţa din mine, mă laşi să mă omor eu din mine”.

Cu toate acestea, Ana, crescută de mama ei în tradiţia devotamentului faţă de cămin, faţă de bărbat şi copii, nu se lasă uşor zdruncinată în convingerea că Ghiţă e om cinstit. Ea îşi face adesea reproşuri că n-a ştiut să fie tot timpul alături de el, să-l ajute la vreme, pentru a nu cădea în ispita lui Lică. Şi, cu toate că amărăciunea pe care o simţea în suflet o făcea să nu mai poată surâde uşor, iar iubirea ei devenise tristă şi lipsită de entuziasm, ea tot pe Ghiţă îl avea la inimă. Iar în momentele de dezamăgire simţea mai puternic nevoia de a i-o spune. Atunci când el a acuzat-o brutal că „îi stă în cale”, Ana a găsit în sufletul ei „ceva mai tare” decât pornirea de a-şi lua copiii şi „de a pleca fără de întârziere, pentru ca să nu se mai întoarcă niciodată”, strigându-i în faţă cu încăpăţânare: „să nu crezi că aşa mă vei alunga de la tine. Ţin la tine, Ghiţă, ţin cu toată inima, şi cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin, şi ţi-o spun aceasta tocmai fiindcă te văd că nu vrei s-o auzi”.

În prezentarea evoluţiei Anei, Slavici se dovedeşte un bun cunoscător al psihologiei feminine. Când ea era supusă acestui zbucium sufletesc, se mai afla la vârsta la care cântecul şi jocul nu dispar încă din sufletul femeii şi o fac capabilă de emoţii, de simţăminte şi vibraţii pure. Trădarea bărbatului nu este pentru ea un gest necugetat, un capriciu superficial. Când iubirea pentru Ghiţă încetează, în sufletul Anei se aprinde dispreţul. Forţa care îl declanşează este puternică şi emoţionantă. Declaraţia pe care Ana i-o face lui Lică dezvăluie la această fiinţă fragilă un caracter ferm şi o mare capacitate de concentrare a sensibilităţii pentru luarea unei decizii dificile: „Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa”. Spre aceeaşi concluzie ne conduce şi reacţia Anei în momentul cel mai dramatic. Strigătul desperat: „Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să mor!”, rugămintea adresată lui Lică de a o ridica sunt de ajuns pentru a convinge că, deşi o sacrifică, Slavici gândea, ca şi Ana, că viata e mai frumoasă decât moartea.

Slavici îşi dovedeşte talentul său de mare portretist şi în realizarea lui Lică Sămădăul, personaj cu o structură aparte. Deşi linear ca viaţă sufletească, fără frământările şi zbuciumul lui Ghiţă, Lică se distinge prin câteva trăsături de caracter bine conturate pe fondul acţiunilor la care participă. Slavici îl caracterizează indirect, prin apartenenţa la acea categorie a păstorilor, specifică economiei ardeleneşti din vremea sa. În această categorie, sămădăul ocupă un loc aparte, fiind „om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi”. Iar aceasta îl face „mai ales om aspru şi neîndurat, care îmbla mereu călare de la turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lumea...”.

Desprins din această categorie a sămădăilor, Lică este individualizat printr-un portret fizic alcătuit din trăsături caracteristice: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc”. În această înfăţişare, Ana, mama ei şi chiar Ghiţă intuiesc, prin instinct, trăsături de caracter ce se vor afirma pe măsura desfăşurării evenimentelor. Un portret moral, confirmat de evenimentele care urmează, îl face Ana, atrăgând atenţia lui Ghiţă să nu intre în cârdăşie cu el: „Fă cum ştii, dar eu îţi spun, şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun, că Lică e om rău şi om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui şi mai ales din căutătura ce are când îşi roade mustaţa cu dinţii. E om pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea departe cu el”.

Asprimea de om primitiv a lui Lică este însă asociată cu un fel de nobleţe sălbatică. El este inteligent şi generos cu cei ce-l sprijină în afaceri; la petreceri devine vesel şi bun. Nu lipsesc nici semnele exterioare ale acestei nobleţi: „Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur”. Unele elemente de factură romantică (descrierea înfăţişării lui Lică în momentul în care era pe punctul de a o părăsi pe Ana, tabloul de natură care urmează părăsirii Anei, precum şi scena din biserică) întregesc portretul moral al lui Lică: om fără suflet, fără lege şi fără credinţă. Slavici anunţase, de altfel, acest portret într-o replică anterioară a lui Ghiţă: „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol”.

Arta personajului literar

Literatura română de până la Slavici izbutise să realizeze câteva personaje dramatice de mare forţă artistică, dar nu crease încă un personaj epic viabil care să nu întruchipeze schematic o anumită trăsătură de caracter sau categorie socială, ci să ţâşnească din propria sa luptă, din propria sa voinţă de a se realiza într-un anumit fel şi să devină prin aceasta un tip reprezentativ pentru societatea românească. De aceea personajele conturate de Slavici în romanele şi mai ales în nuvelele sale vor fi privite cu mare interes. Spre deosebire de scriitorii dinaintea lui, Slavici nu impune personajelor o comportare rigidă, dictată de anumite prejudecăţi morale, ci le dă libertatea de a se manifesta, în împrejurările în care le pune viaţa, după propriile îndemnuri, după imperativele sufletului lor.

Ni se relevă astfel nu numai caractere gata formate, ci şi felul în care ajung oamenii să fie aşa cum sunt, ca rezultat al înrâuririlor ce s-au exercitat asupra lor, a condiţiilor sociale în care au trăit. A crea personaje prin care să arăţi că, asupra predispoziţiilor psihice înnăscute, societatea în care trăiesc şi întâmplările vieţii lor exercită influenţe ce le transformă caracterul, reprezenta pentru vremea lui Slavici o noutate în literatura română şi un punct avansat al aplicării metodei realiste în arta literară. Scriitorul pune accentul pe evoluţia artistică a personajului epic. În acest sens, el acordă, în cadrul naraţiunii, o atenţie deosebită evenimentelor aflate în legătură directă cu personajele, precum şi intervenţiei lor nemijlocite în desfăşurarea întâmplărilor, lată, spre exemplu, evoluţia lui Ghiţă.

Slavici nu ne povesteşte întâmplările vieţii lui, ci îl pune pe el însuşi să acţioneze sub ochii noştri, întâmplările prin care trece îl frământă, îl zbuciumă dureros, dar, cu toate acestea, patima banului nu-l părăseşte. El îşi poartă cu consecvenţă povara propriilor sale slăbiciuni, care îi determină destinul, transformându-l într-un veritabil erou tragic. Deşi înţelege că, în cele din urmă, în lupta cu Lică, el va fi cel înfrânt, pentru a-şi satisface dorinţa de răzbunare, Ghiţă intră în conflict cu toată lumea lui. Îl vedem angajat în luptă necruţătoare cu toţi ceilalţi, chiar şi cu sine însuşi. Îl vedem cum se frânge şi cade învins. Ceea ce impresionează nu sunt însă transformările pe care le suferă caracterul lui, sfârşitul tragic, ci consecvenţa cu care personaje ca el îşi susţin pasiunile, energia ce o degajă în lupta cu împrejurările vieţii şi, în acelaşi timp, cu propriile lor pasiuni.

Slavici nu înfrumuseţează cu nimic viaţa personajelor sale. Procentul de duritate şi afecţiune, de bunătate şi răutate, de hotărâre şi slăbiciune pe care îl aflăm în fiecare din ele face din Slavici un observator fără părtinire, cu spirit realist desăvârşit. Dar în concepţia lui Slavici viaţa fiecărui personaj este văzută ca un destin propriu, care oricum se va împlini. De aceea el nu se simte în nici un fel obligat să explice nimic, ci numai să descrie cât mai fidel întâmplările ce îl împing pe fiecare personaj pe drumul destinului. Astfel, observând dezumanizarea lui Ghiţă, Slavici notează: „Atât se simţea de ticăloşit şi de slab în el însuşi, încât nu mai putea să-şi dea seama ce poate şi ce nu poate să facă şi aşa încetul cu încetul se lasă în voia întâmplării”.

Personajele înseşi sunt convinse că au o soartă dinainte stabilită, căreia nu i se pot opune: „Cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă!?” se întreabă Ghiţă în sinea sa, odată, când se află la strâmtoare. Alteori se consolează cu formule ca: „aşa mi-a fost rânduit”, „dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel”. Nuvela însăşi se încheie cu reafirmarea acestei fataliste concepţii despre viaţa omului. Privind cu ochii înlăcrimaţi ce mai rămăsese din cârciumă după incendiu, soacra lui Ghiţă exclamă: „Sâmţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dată”.

Definitorie pentru arta realizării personajului la Slavici este o mare putere de interiorizare. Aceasta a făcut ca eroii lui să fie înfăţişaţi în zbuciumul lor lăuntric, nu numai în manifestările lor exterioare, aşa cum fuseseră zugrăviţi în proza de dinainte de el. Arta personajului epic atinge în Moara cu noroc un nivel de măiestrie ridicat şi în ceea ce priveşte portretistica literară. Portretul fizic este concis, redus la esenţial, realizat aproape cu aceleaşi mijloace ca la predecesorii săi. La Slavici, accentul nu cade însă pe substantive abstracte, însoţite de determinări corespunzătoare, ci pe adjective cu rol de epitet caracterizator. O comparaţie între portretul pe care Nicolae Filimon îl face cherei Duduca („Această Venera orientală... avea o frumuseţe perfectă, o inteligenţă vie şi un spirit fin şi iscusit...”) şi cel pe care Slavici îl face Anei („Ana era înţeleaptă şi aşezată... Ana era tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă...”) este revelatoare în acest sens.

Într-o măsură mai mare decât portretul fizic, portretul moral constituie un succes remarcabil al prozei româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Originalitatea artei portretistice la Slavici constă în faptul că personajele au însuşiri numeroase, pozitive şi negative, au calităţi şi defecte, voinţă şi slăbiciune, atitudini ferme şi ezitări, îndrăzneli şi temeri; iubesc sau urăsc, după împrejurări, sunt pătimaşe sau rezonabile; au, în general, comportarea unor fiinţe reale. Astfel prezentaţi oamenii, portretul lor moral este, de regulă, complex şi adesea alcătuit din trăsături contradictorii. În nuvela Moara cu noroc, el se constituie ca o însumare treptată a observaţiilor autorului cu propriile mărturisiri ale personajului şi cu reacţiile sufleteşti ale celorlalte personaje.

Particularităţi ale limbii şi stilului

Scriitor obiectiv, realist, Slavici dă o mare atenţie felului în care se exprimă personajele. Şi cum contribuţia directă a eroilor la desfăşurarea acţiunii este masivă, valoarea limbajului ca document al vieţii sufleteşti creşte. Dialogurile, fiind reflexe ale intimităţii omului, au o mare putere de caracterizare psihică. Atunci când Ana îi spune lui Ghiţă: „- Eşti un om netrebnic şi grozav trebuie să te fi ticăloşit tu în tine, pentru ca să-mi spui ceea ce nu crezi nici tu însuţi”, avem nu numai o informaţie despre transformarea caracterului acestuia, ci şi un reflex al amărăciunii pe care constatarea o produce în sufletul ei.

Remarcabile sunt, în stilul lui Slavici, expresiile, zicătorile şi proverbele. Anumite capitole ale nuvelei par a ilustra chiar adevărul invariabil al unor proverbe.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, este un poem a cărui primă ediţie a …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …