Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman realist obiectiv din literatură română, Ion şi primul roman obiectiv de analiză psihologică din proza românească, Pădurea spânzuraţilor. Nuvelele care preced romanul Pădurea spânzuraţilor sunt Catastrofa, Iţic Ştrul dezertor şi Hora morţii, pe baza cărora Liviu Rebreanu creează primul roman de analiză psihologică, obiectiv şi realist din literatura română.

Tema romanului

Tema romanului o constituie evocarea realistă şi obiectivă a primului război mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean care este silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam; Pădurea spânzuraţilor este „monografia incertitudinii chinuitoare” (George Călinescu). Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice” (Tudor Vianu).

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Realismul romanului

Realismul romanului este susţinut de o tragedie personală a autorului, al cărui frate, Emil, ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români, precum şi de impresia şocantă pe pare i-a provocat-o imaginea văzută într-un album cu fotografii din război cu o pădure de ai cărei copaci atârnau spânzuraţi cehi. Prozatorul mărturiseşte însă că tragedia fratelui său a fost numai un pretext literar, deoarece Apostol Bologa nu are nimic din acesta, „cel mult poate câteva trăsături exterioare şi unele momente de exaltare [...], în Apostol Bologa am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generalii, şovăirile lui sunt şovăirile noastre, ale tuturor”.

Perspectiva psihologică

Perspectiva psihologică este realizată obiectiv, prin mijloacele de analiză şi introspecţie a conştiinţei protagonistului, naratorul heterodiegetic apelând la dialog, monolog interior, autointrospecţie, flashback, retrospecţie, cuvinte cu valoare de simbol, observaţie atentă şi profundă a conştiinţei personajelor etc. Ca orice roman, Pădurea spânzuraţilor este o specie epică în proză, cu acţiune complexă, cu puternice conflicte şi o complicată intrigă, la care participă numeroase personaje bine individualizate şi construite convingător de Rebreanu. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, prin dialog, monolog interior şi introspecţie auctorială.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor povestite la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului. Relaţiile temporale sunt reale şi cronologice, bazate pe fapte din timpul primului război mondial, narate în ordinea derulării lor sau discontinue, realizate prin flashback şi analepsă. Relaţiile spaţiale reflectă în spaţiu real deschis, al frontului, şi unul imaginat închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Structura şi compoziţia romanului

Structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având câte unsprezece capitole, cu excepţia ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literară prin aceea că viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi intempestiv. Romanul are două planuri distincte, care evoluează paralel, dar care se intercondiţionează şi se înlănţuie: unul al tragediei războiului, altul al dramei psihologice a protagonistului intelectual. Ca şi în romanul Ion, construcţia este circulară şi simetrică, incipitul şi finalul ilustrând imaginea spânzurătorii şi privirea luminoasă, încărcată de iubire a condamnatului.

Compoziţional, sunt prezente câteva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care. se constituie în adevărate obsesii, cu accente psihologice pe parcursul desfăşurării acţiunii: imaginea spânzurătorii (de 20 de ori), cuvântul „datorie” (de 9 ori), axa luminii şi expresia înălţătoare din ochii condamnatului devenind laitmotive (elemente de recurenţă) în epica operei. Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece, în care câmpia este neagră, arborii sunt desfrunziţi, ia/ ploaia, vântul, întunericul, cimitirul, precum şi sârma ghimpată constituie manifestări ale naturii aflate în concordanţă cu stările sufleteşti ale personajelor (elemente ale naturalismului). Simbolice sunt şi numele unor personaje: Apostol, cu sensul de propagator al unei cauze înalte şi ucenic al lui Iisus Hristos, iar părinţii poartă numele mamei şi tatălui Mântuitorului, Maria şi Iosif.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Incipitul îl constituie descrierea cu accente naturaliste a atmosferei cenuşii de toamnă mohorâtă, în timpul primului război mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpâneşte vizual întinderea întunecată a câmpiei şi domină spiritual spaţiul psihologic dezolant al protagonistului: „Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare [...] întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră...

Locotenentul Apostol Bologa, protagonistul romanului, făcuse parte din completul de judecată al Curţii Marţiale care îl condamnase la moarte prin spânzurare pe sublocotenentul ceh Svoboda („libertate”- în limba slavă), pentru că încercase să treacă linia frontului la inamic. Convins că şi-a făcut datoria faţă de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuţiei, iar condamnarea i se pare un act de dreaptă justiţie. Momentul crucial ca puternice influenţe în conştiinţa eroului şi care declanşează conflictul psihologic al personajului este privirea luminoasă şi „dispreţuitoare de moarte” din ochii lui Svoboda, stare pe care naratorul omniscient o realizează prin introspecţie şi analiză psihologică: „simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă”. Este oprimă manifestare a crizei de conştiinţă, care, treptat, va domina mintea şi sufletul lui Apostol.

În spirit modern, Rebreanu face o retrospecţie a vieţii lui Bologa, prin flashback, analizând cu obiectivitate evoluţia personajului din copilărie şi până la înrolarea sa,în armată. Apostol îşi petrecuse primii ani de viaţă în târguşorul Parva, de pe valea Someşului. Tatăl său, Iosif Bologa, fusese „cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului”, iar mama sa - în absenţa tatălui arestat - îl creşte pe Apostol într-o supunere totală faţă de dogmele religioase, aşa că, la vârsta de 6 ani, copilul are viziunea lui Dumnezeu „ca o lumină de aur orbitoare”. Ieşit din închisoare, Iosif Bologa se implică în educaţia fiului său, propunându-şi să facă din el „un om şi un caracter”.

Echilibrul interior al băiatului se clatină puternic atunci când este anunţat că tatăl său a murit de inimă, senzaţia dureroasă fiind percepută prin autointrospecţie, simţind „cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului”. Atunci l-a cuprins o teamă îngrozitoare: „Am pierdut pe Dumnezeu”, monologul interior declanşând o puternică „dorinţă de-a cunoaşte” răspunsuri precise şi lămuritoare la toate întrebările tulburătoare. Structură de; intelectual, cu înclinaţie certă către abstractizarea existentei, Apostol se înscrie la Facultatea de Filozofie din Budapesta. Venit acasă în vacanţă, o cunoaşte pe Marta, fiica avocatului Domşa, se logodeşte cu ea, apoi se înrolează voluntar în armată, pentru a-i demonstra acesteia că este viteaz, dar gândeşte idealist că „războiul este adevăratul izvor de viaţă […], adevăratul generator de energii”. Perspectiva temporală în această secvenţă narativă este reprezentată de analepsă, prin evocarea rememorativă a unor evenimente.

Ca ofiţer în armata austro-ungară, Bologa are conştiinţa datoriei faţă de stat şi se comportă exemplar, obţinând decoraţii pe frontul din Galiţia şi Italia, fiind apoi numit membru în completul de judecată al Tribunalului Militar. Criza de conştiinţă personajului este generată de rememorarea sfatului pe care tatăl i-l dăduse în copilărie: „Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mal ales pe â ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!”. Având puternic înrădăcinată în conştiinţă ideea echilibrului între lumea exterioară şi cea interioară, Bologa se simte zdruncinat de imaginea spânzurătorii şi de privirea condamnatului Svoboda care exprima dispreţ faţă de moarte şi o lumină „înfrumuseţată de o dragoste uriaşă”.

De acum, întreaga sa fiinţă este dominată de aspiraţia spre libertate şi conştiinţa apartenenţei etnice, de zbuciumul conştiinţei şi complexitatea stărilor interioare, toate aceste structuri caracteriale argumentând statutul de intelectual şi modernismul personajului. Când află că regimentul său urmează să treacă pe frontul din Ardeal, Bologa încearcă să obţină aprobarea de a nu participa la aceste lupte ce se vor purta împotrivă neamului românesc. Dialogul cu Klapka, un căpitan ceh; dezvăluie dorinţa lui Bologa de a dezerta, dacă generalul Karg nu îi va accepta cererea de a-l muta pe alt front decât cel românesc.

De aceea, el se străduieşte să se distingă prin fapte de vitejie şi eroism, reuşind să distrugă reflectorul rusesc, dar generalul Karg îl refuză categoric. Analizându-şi criza de conştiinţă, Bologa îi mărturiseşte generalului starea morală conflictuală, fapt ce stârneşte mânia superiorului, care consideră că ar merita „glonte, nu medalie!”. În noaptea aceea Bologa încearcă să dezerteze „la muscali”, dar este rănit în luptă, spitalizat, după care” se întoarce la Parva pentru convalescenţă şi rupe logodna cu Marta. De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei desfacerii logodnei naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.

Revenit pe front, Bologa lucrează un timp în biroul coloanei de muniţii, fiind găzduit acasă la groparul Vidor, de a cărui fiică, Ilona, se îndrăgosteşte şi cu care se şi logodeşte. Între modalităţile moderniste se disting cele câteva simboluri devenite obsesii, ca mărci aut analizei psihologice, care îl tiranizează şi îi macină conştiinţa: lumina din ochii lui Svoboda suprapusă luminii reflectorului rusesc, datoria de ofiţer al statului austro-ungar şi apartenenţa la neamul românesc, îndreptându-l cu certitudine spre un destin tragic, procedeu narativ numit prolepsă. Ca membru al Curţii Marţiale, ofiţerul Bologa este pus în situaţia de a condamna la moarte 12 români acuzaţi de pactizare cu inamicul şi, pentru a preîntâmpina o nouă greşeală, ia pentru a doua oară hotărârea de a dezerta, deşi este urmărit cu tenacitate de locotenentul ungur Varga, care-i bănuia intenţia.

Apostol Bologa dezertează chiar prin locul păzit de cel mai vigilent duşman al său, Varga, care îl prinde şi îl predă Tribunalului Militar, consemnând în raport faptul că fugarul avusese asupra lui „harta cu poziţiile” frontului. Bologa refuză cu încăpăţânare sa fie apărat de căpitanul Klapka şi este condamnat la moarte prin spânzurare. Odată hotărâtă sentinţa, Apostol Bologa îşi simte sufletul împăcat cu el şi cu lumea din afară, inima îi este inundată de „iubirea care îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea [...] e în mine şi în afară de mine”. Moare ca un erou al românilor, întruchipând puterea de sacrificiu pentru cauza nobilă a neamului său, pentru libertate şi iubire de adevăr, „cu ochii însetaţi de lumina răsăritului”, cu privirile îndreptate „spre strălucirea cerească”, în timp ce glasul preotului îi străbate înălţarea: „Apostol! Apostol!”

Apostol Bologa este personajul principal al romanului Pădurea spânzuraţilor, expresia unei crize morale şi psihologice, primul erou din literatura română întruchipat de intelectualul ce trăieşte o dramă de conştiinţă, un tragic conflict ulterior declanşat de sentimentul datoriei de cetăţean al statului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească - Liviu Rebreanu alcătuieşte sondajul psihologic al personajului, utilizând o gamă variată de modalităţi şi procedee moderne de caracterizare: monologul interior al eroului şi autoanaliza („«Am pierdut pe Dumnezeu», îi fulgeră prin minte”), cuvintele personajului ce se constituie în mărturisiri ale propriilor concepţii („Lege, datorie, jurământ „sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta, nicio datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului”), caracterizarea făcută direct de către naratorul omniscient („Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. Î

şi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane”), introspecţia învălmăşelilor de gânduri şi obsesii ce nasc situaţii dramatice, prin repetarea unor cuvinte eu valoare de simbol (datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea, statul şi războiul), precum şi armonizarea naturii mohorâte, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din conştiinţa personajului.

Indirect, prin retrospecţie, flashback şi analepsă, sunt relevate elemente biografice, care motivează evoluţia protagonistului-intelectual concepţia utopică şi principalele coordonate de conştiinţă. Prima zguduire a concepţiilor sale despre viaţă, ce păreau atât de solide, arc loc atunci când este surprins de privirea dispreţuitoare de moarte a condamnatului ceh, Svoboda, şi el nu înţelege lumina din ochii acestuia. Cu aceeaşi privire încărcată de iubire, Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, în timp ce îi răsună în ureche glasul preotului: „Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol...”.

Celelalte personaje, numeroase, de altfel, sunt mai puţin conturate, dar puternic individualizate, mai ales că lumea eterogenă a frontului este relevată cu obiectivitate de naratorul omniscient, războiul adunând cehi, ruşi, polonezi, unguri, români, nemţi, toţi trăind acut drama umilirii umane şi a dezrădăcinării etnice.

Principalele modalităţi de analiză psihologică

Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Liviu Rebreanu sunt obiectivate prin detaşarea naratorului şi constituie tehnici moderne, pe care el le îmbină, cu măiestrie şi talent monologul ulterior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia (realizată prin flashback şi analepsă), autoanaliza şi autointrospecţia, precum şi repetarea obsesivă a unor cuvinte în valoare de simbol.

Stilul lui Liviu Rebreanu

Stilul lui Liviu Rebreanu confirmă şi în acest roman obiectivarea realistă a temei, concizia şi precizia termenilor literari, anticalofilia: „Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să-nchizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume” (Liviu Rebreanu).

Eugen Lovinescu apreciază că romanul Pădurea spânzuraţilor este o proză psihologică „în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte precise şi de coincidenţe, împins dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştientului”.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, este un poem a cărui primă ediţie a …

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …