Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, apare în 1933, la numai trei ani după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi constituie, pentru literatura română, un eveniment deosebit, cu totul novator consolidând, astfel romanul românesc modern. Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”.

Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată nevoie de un mediu social, în cadrul căruia acestea să se poată manifesta: „Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele obişnuite. Sau cel puţin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, în real conflict cu societatea” (Teze şi antiteze. Eseuri alese).

Analizând estetica literară a lui Marcel Proust (Noua structură şi opera lui Marcel Proust - titlul conferinţei şi al articolului publicat) şi luând că operă exemplificatoare cel mai sugestiv roman al scriitorului francez - „în căutarea timpului pierdut” - Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...”.

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Structura şi compoziţia romanului

Novator al autenticităţii, substanţialităţii şi al relativismului în literatura română, Camil Petrescu realizează în romanul Patul lui Procust adevărate „dosare de existenţă”, toate fiind confesiuni de conştiinţă, pe care fiecare personaj-narator le face - fireşte, la persoana I - pe baza reflectării realităţii în propria conştiinţă. Despre acest roman, Nicolae Manolescu opina că e „o formă de garantare a autenticităţii realităţii şi impresiilor, înrâurită de Stendhal şi de Gide, creatorii «dosarului de existenţe»”.

Dacă în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, autorul se substituie personajului Ştefan Gheorghidiu, ilustrând realitatea printr-o singură conştiinţă, în „Patul lui Procust”, vocea auctorială se face auzită prin fluxul conştiinţei personajelor-naratori care se confesează (Fred Vasilescu, G.D. Ladima, Doamna T., Emilia Răchitaru), a celorlalte personaje secundare (Penciulescu, Cibănoiu, procurorul etc.) şi a autorului însuşi (în ineditele note de subsol), toate însă exprimând, într-o unitate evidentă, viziunea artistică a lui Camil Petrescu.

Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj. Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, casa Emiliei, redacţia ziarului, etc., dar mat ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajelor. Ca modalitate estetică, se manifestă aici memoria afectivă, cea care aduce, în timpul obiectiv al relatării, întâmplările petrecute în timpul subiectiv al amintirilor.

Structura romanului este complexă, determinând compoziţia pe mai multe planuri narative care se intersectează şi se determină reciproc:

  • Trei scrisori ale Doamnei T. adresate autorului;
  • Jurnalul lui Fred Vasilescu, o confesiune care cuprinde şi scrisorile lui G.D. Ladima şi comentariile Emiliei Răchitaru, fiind partea cea mai extinsă din roman şi având titlul „într-o după-amiază de august”;
  • „Epilog I” care aparţine lui Fred Vasilescu;
  • „Epilog II”, subintitulat „Povestit de autor”, aparţinând, aşadar, scriitorului însuşi; -
  • Notele de subsol ale autorului, care explicitează şi încheagă într-un tot unitar planurile narative ale romanului.

Tema romanului ilustrează problematica fundamentală a prozei camilpetresciene, drama iubirii şi drama intelectualului lucid, inflexibil şi intransigent, însetat de atingerea absolutului în iubire şi în demnitate umană. Elementele de noutate estetică ale romanului camilpetrescian sunt bine conturate în romanul Patul lui Procust: substanţialitatea este evidentă prin cele două aspecte ale existenţei umane, iubirea şi demnitatea, ca substanţă a vieţii; relativismul este prezent prin viziunea diversificată a iubirii şi a demnităţii, reflectate diferit în conştiinţa mai multor personaje; autenticitatea este receptarea realităţii în propria conştiinţă, de către fiecare personaj în parte („dosare de existenţă”); naraţiunea este la persoana întâi este modul de relatare al fiecărui erou care se confesează; stilul anticalofil (împotriva scrisului frumos) presupune exprimarea concisă şi exactă a ideilor, trăirilor, concepţiilor, „ca într-un proces-verbal”.

Semnificaţia titlului

Titlul este o metaforă Patul lui Procust face trimitere la o poveste mitologică din antichitate, conform căreia tâlharul Procust din Atica aducea oaspeţii la han şi îi silea să încapă perfect în singurul paf existent, socotit de el ca spaţiu ideal. Orice nepotrivire a călătorului în patul lui Procust, atrăgea după sine ciuntirea omului, dacă acesta era prea lung, ori, dimpotrivă, întinderea lui, dacă acesta era prea scurt, până când individul se potrivea exact măsurării impuse.

Titlul romanului imaginează societatea ca pe un „pat al lui Procust”, ca spaţiu limitat, în care valorile intelectuale şi orice aspiraţie către un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar fix de existenţă şi oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus deformărilor chinuitoare, cărora nu le rezistă. După cum însuşi autorul mărturisea într-un interviu, acţiunea romanului are loc, „în sens strict [...] într-un pat”, care constituie o ambianţă pentru ilustrarea vieţii literare, politice şi financiare a societăţii româneşti, între anii 1926-1928.

Construcţia subiectului

Incipitul este realizat printr-o adresare directă, constând în mustrările pe care doamna T. le face autorului şi pe care acesta le explică în subsolul primei pagini. Romanul începe cu cele trei scrisori ale doamnei T. şi cu notele explicative - din subsolul paginilor - ale autorului, care o îndeamnă să facă publică experienţa nefericită a sentimentului de iubire neîmplinită, cu scopul de a crea „un dosar de existenţe”. Ea refuză şi scriitorul o convinge să se confeseze în scris, recomandându-i un stil precis şi concis. „Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”, concepţie ce susţine, de altfel, anticalofilismul lui Camil Petrescu.

Scrisorile doamnei T. narează suferinţa şi dezamăgirea produse de faptul că amantul ei, X, nu o mai iubeşte şi nu-i daniei o explicaţie privind; această atitudine, deşi ea suferise „din cauza lui aproape mortal” şi se întreabă cum poate el s-o prefere pe alta, să aibă metresă şi să trăiască „o viaţă completă fără mine”, ori ce-i pot oferi lui celelalte femei şi ea nu. Suferinţa doamnei T se amplifică din cauza umilirii, a mândriei rănite care „îmi măcina corpul”, mai ales că îl întâlneşte în tren pe fostul iubit care se ducea cu amanta la munte, aşa cum altă dată mergeau împreună ei doi.

Camil Petrescu apelează la formula romanului epistolar pentru ca impresia de autenticitate, ce se desprinde din scrisori să se constituie într-o confesiune cuprinzătoare a adevărului, ca experienţă trăită, ca valoare esenţială a vieţii (substanţialitatea), aşa cum a fost percepută de către fiecare personaj în parte, autorul realizând o creaţie literară după formula romanului în roman. Jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai întinsă şi complexă parte a romanului şi poartă titlul „într-o după-amiază de august”, cuprinzând confesiunea tânărului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima către Emilia, precizările lămuritoare ale acesteia şi notele de subsol ale autorului.

În acest capitol, Camil Petrescu ilustrează şi o imagine complexă a vieţii economice, politice şi financiare din România, intre anii 1926-1928. La rugămintea autorului, Fred Vasilescu consemnează în jurnalul său iubirea pentru doamna T. şi scrisorile lui George Demetru Ladima, din ambele confesiuni reieşind două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi pasiuni, adică „două romane Subiective despre aceeaşi poveste de dragoste”, la care se adaugă şi „comentariile autorului, care reuşeşte să creeze nişte veritabile dosare de existenţă” (Gheorghe Glodeanu - Poetica romanului românesc interbelic), toate acestea concretizând noua formulă estetică a relativismului.

În primele note de subsol, prozatorul îl prezintă pe Fred Vasilescu, „acel enigmatic X., care era fiul lui Tănase Vasilescu, personaj întâlnit şi în romanul precedent, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Tânărul era chinuit de o poveste de iubire, despre care autorul aflase întâmplător şi-l roagă să scrie un jurnal în care să se confeseze asupra tuturor stărilor şi sentimentelor trăite. Ca timp, întâmplările relatate de jurnalul lui Fred Vasilescu încep într-o după-amiază călduroasă de august, iar spaţiul real este patul Emiliei Răchitaru, o semiprostituată cu pretenţii de artistă, căreia tânărul îi face o vizită. Fred are 25 de ani, este spirit modern, cu o educaţie aleasă, diplomat şi aviator, fiul unui foarte bogat om de afaceri, Tănase Vasilescu Lumânăraru. Încercând să-l impresioneze, Emilia îi povesteşte despre unul, Ladima, „care m-a iubit îngrozitor, săracul” şi care murise acum trei luni, dându-i să citească scrisorile de dragoste pe care acesta i le trimisese fol ultimii doi ani. Fred Vasilescu citeşte pe rând şi în ordine fiecare scrisoare din teancul legat cu fundă roz.

Ladima fusese gazetar şi poet talentat, iar Fred este uimit cum un astfel de om nu se gândise că se compromită scriindu-i unei astfel de femei, o cocotă de lux pe care o vizitau şi alţi bărbaţi. Scrisorile lui Ladima creionează un îndrăgostit sensibil şi sentimental, preocupat ca iubita lui să obţină un rol într-o piesă, apoi fericit că Emilia debutase, în sfârşit, într-un spectacol la Teatrul Naţional, fiind convins de talentul actoricesc al femeii. Emilia îi relatează lui Fred despre relaţiile ei cu alţi bărbaţi - printre care deputatul Nae Gheorghidiu - şi strădaniile ei de a evita orice întâlnire a acestora cu Ladima. Cu toate acestea, el aflase întâmplător că Emilia avea un amant, pe Traian Justiniu şi-i scrie, cu o tristeţe sfâşietoare, rupând orice legătură cu ea; „S-a făcut în mine ca o lumină de moarte, şi înţeleg acum, neaşteptat, toate întâmplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc...”.

Aflând că Ladima este foarte rău bolnav, „merge spre moarte...”, Emilia nu se putuse duce la el, deoarece însoţea, ca să-l distreze, un alt bărbat, dar Valeria îl găsise zăcând într-o mizerie cruntă, neras şi foarte slăbit. Vestea căsătoriei Emiliei cu Arghiropol îl aruncă pe Ladima într-o disperare fără margini, dar când logodna se anulează, el îi trimite o scrisoare tulburătoare în care descrie chinurile îngrozitoare care-l mistuiau şi „o suferinţă care întrece puterea de rezistenţă a nervilor mei”, rugând-o să-l reprimească. De atunci se întâlneau din nou în fiecare seară, ieşeau împreună, dar nu a fost niciodată a lui pentru că Ladima „altminteri era idealist. [...] îi plăcea, aşa, să stea aci”, spune Emilia „tot senină, mare şi goală”. Dintr-o altă scrisoare, adresată „Emy scumpă”, reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica” lui, aşa cum o prezintă pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu şi Penciulescu, invitându-i pe toţi într-o seară la masă, dar Emilia pleacă devreme pentru că se plictisise îngrozitor, deşi unul era mare savant, altul teozof şi celălalt un om de mare cultură.

Dintr-o altă perspectivă narativa, Fred rememorează toate întâmplările legate de Ladima, în care se implicase în mod direct şi îşi aminteşte faptul că îl cunoscuse în iulie 1926, într-o împrejurare foarte personală, deoarece el venise la Techirghiol ca să se afle - neobservat şi nebănuit de nimeni - în apropierea doamnei T, pe care o iubea în taină. Ladima este prima persoană căreia Fred îi destăinuieşte chinurile prin care trece iubind-o atât de total pe doamna T., simţind o pornire inexplicabilă pentru confesiune; „Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de-o femeie iubită”.

Fred îl recomandă pe Demetru Ladima tatălui său, Tănase Vasilescu, pentru a-l lua director la „Veacul”, ziar înfiinţat împreună cu Nae Gheorghidiu, pentru a stăvili o campanie de presă pornită împotriva deputatului, prin care se dezvăluiau afacerile necinstite privind fabrica de muniţii din Ardeal şi recepţia unor avioane, din care cauză fusese remaniat din funcţia de miniştrii. Tânărul director s-a ocupat cu pasiune şi înfrigurare de organizarea gazetei, pe care o scria aproape singur şi timp de două săptămâni, „Veacul” a dezlănţuit o campanie furibunda, „aproape sălbatică” împotriva celui care-l atacase pe Gheorghidiu pentru „afaceri veroase”, făcându-l să apară în faţa opiniei publice „un imbecil ridicol”.

Atacurile virulente ale noii gazete, „Veacul”, se îndreptau acum împotriva întregii clase politice, împotriva conducerii tineretului liberal, astfel că Nae Gheorghidiu ajunsese să fie „temut şi ascultat”, iar gazeta „semăna teroare, mai ales [...] în partidul liberal”. Ziarul are şi un succes financiar, atingând în două luni tirajul „excepţional de 14 mii de exemplare”, izbânda fiind posibilă şi pentru că Ladima era „absolut invulnerabil - şi se făcuseră - investigaţii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viaţa” dar, negăsind nimic de care să se agate, nu se putea riposta în nici un fel campaniilor lui de presă, care deveniseră extrem de aprige.

Notele de subsol ale autorului sunt o altă perspectivă-narativă şi se constituie într-o satiră vehementă privind statutul omului în societatea vremii, unde toate şansele sunt de partea afaceriştilor veroşi, pe când cei cinstiţi, ca Ladima, trăiesc mizerabil şi în umbra celorlalţi. Astfel că talentul, cinstea şi demnitatea gazetarului Ladima nu pot învinge păienjenişul afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu şi Lumânăraru. El descoperă întâmplător neregulile dintr-o afacere a industriei miniere şi CFR, care păgubea statul român cu un miliard de lei anual, fără să bănuiască implicarea totală a patronilor săi în această fraudă. Ceea ce a dus la ruperea definitivă a acestei colaborări, a fost apariţia unui articol de o violenţă deosebită, prin care Ladima acuza puterea politică de matrapazlâcuri în domeniul financiar-bancar.

În notele de subsol, autorul relatează antipatia profundă pe care Ladima o avea pentru economişti, pe care-i numeşte „corbii matematici ai mizeriei” ori „improvizaţi medici financiari”, considerându-i vinovaţi direct de criza financiară şi economică în care se afla ţara, demonstrând că nimeni dintre cei bogaţi hu-şi plăteşte impozitele, ci numai cei sărăciei funcţionarii le achită. Citind scrisoarea în care Ladima o anunţa pe Emilia că îşi dă definitiv demisia de la gazetă, pentru că nu poate scrie ceea ce i se comandă, ci numai ceea ce gândeşte el (autenticitatea), mai ales că este şi prost plătit, Fred îşi aminteşte că îl rugase pe Ladima să renunţe la demisie, dar acesta refuzase categoric: „Nu sunt m stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă”. Privind la „această Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc”, Fred Vasilescu este uluit de imaginea pe care o are îndrăgostitul, cum vede el în femeia iubită perfecţiunea fizică şi integritatea morală.

Plecat de la gazetă, Ladima o duce din ce în ce mai greu, încearcă să publice în gazete poezii şi foiletoane, nu mai putea ieşi nicăieri, iar când îşi dă seama că Emilia are relaţii cu un grec, Micropolu, îi scrie pentru ultima dată şi, plin de amărăciune, îi cere înapoi scrisorile pe care i le trimisese. Ea refuză, socotind că nu este un om binecrescut şi-l minte că le-a pierdut. Peste două săptămâni Ladima se sinucide şi Emilia spune că a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru că „nu mai mânca poate nici o dată pe zi”. Fred Vasilescu îşi dă seama că scrisorile nu trebuie să mai rămână „în mâna Emiliei”, întrucât acestea puteau compromite amintirea lui Ladima, statutul său,de poet talentat şi de gazetar intransigent, aşa că se hotărăşte să le fure.

„Epilogul I” relatează înfrigurarea cu care Fred Vasilescu cercetează, chiar de a doua zi de după vizite la Emilia, împrejurările sinuciderii lui George Demetru Ladima. Necrologurile erau surprinzător de elogioase, Ladima fiind considerat „un strălucit talent”, „o mare pierdere pentru literatura românească”, dar unul singur îl impresionează profund: „Unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului... hrănit cu oţet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus tăcut ţeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a domolit-o, sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit şi cumsecade”. Deşi pare absurd gestul lui Ladima; acela de a se sinucide din cauza „unei femei atât de vulgare ca Emilia”, Fred ştie că acest soi de cocote provoacă adevărate drame de amor, sinucideri sau crime, pe când cele superioare, inteligente şi distinse provoacă suferinţe mult mai adânci, dar pe im alt plan spiritual: „Toate dramele din toţi anii, de când sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească”.

Ladima îşi trăsese un glonţ în inimă, înăbuşind zgomotul cu o pătură, iar în buzunarul hainei s-au găsit o mie de lei şi o scrisoare adresată unei doamne, Maria Mănescu, în care Ladima îşi destăinuie profunda suferinţă provocată de „iubirea aceasta eternă şi otrăvitoare”. De aceea procurorul respinge cauza sinuciderii ca fiind mizeria în care ar fi trăit poetul şi consideră că el s-a împuşcat din pricina acelei femei, căreia îi lăsase scrisoarea. Fred îşi dă seama că orgoliul lui Ladima a determinat această punere în scenă a împrejurărilor. Fire hipersensibilă, Ladima se simţea ruşinat de iubirea înjositoare pentru vulgara Emilia şi împrumutase cei 1.000 de lei pe care-i pusese în buzunar, astfel ca demnitatea lui de om să rămână neştirbită, fiind unica lui mândrie în viaţă, singurul ideal: „nu trebuie să se ştie că am iubit asemenea femeie şi că în viaţă am suferit de foame. [...] Am trăit patruzeci de ani, inutili”.

Epilogul II, subintitulat „Povestit de autor” naratorul relatează la persoana I despre ciudatul accident de avion suferit de Fred Vasilescu, a doua zi după ce îi predase caietele. Finalul romanului cuprinde discuţia doamnei T cu naratorul, din care reiese că ea fusese tot timpul frământată de incertitudinea iubirii, „uneori şi mie mi se părea că mă iubeşte...[...] o iubire pătimaşă ascunsă” şi mărturisirea ei că l-a iubit pe Fred cu pasiune, cu voluptate şi nu a înţeles niciodată de ce el întrerupsese această relaţie. Naratorul renunţă definitiv la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea ciudată dintre cei doi, deoarece adevărurile nu pot fi limitate: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului”.

Romanul Patul lui Procust este construit pe axa fundamentală a autenticităţii, Camil Petrescu ilustrând substanţa vieţii, fie prin valori existenţiale ca Iubirea şi demnitatea, fie prin prezentarea realităţilor sociale, culese din banalitatea cotidiană, conturând un tablou convingător al lumii politice, economice şi financiare din România anilor 1926-1928. Destinele celor două personaje masculine - Fred şi Ladima - simt, în concepţia lui Nicolae Manolescu, două enigme care stau faţă în faţă, una fiind imaginea răsturnată a celeilalte: „dacă Ladima îşi pierde cu desăvârşire capul pentru o femeie vădit inferioară şi se sinucide probabil din cauza ei, făcând însă totul spre a masca acest lucru, Fred se dovedeşte capabil să părăsească o femeie care-i este superioară, deşi nu e deloc exclus să se sinucidă din cauza ei, mascând motivul la fel de grijuliu ca şi Ladima. [...] Dragostea (şi cu atât mai mult dragostea-pasiune) transformă pe cel ce iubeşte în sclavul celui iubit: iar Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al doamnei T.” Fred sacrifică iubirea din vanitate, iar Ladima din demnitate.

Originalitatea romanului e dată de subtilitatea şi profunzimea analitici a conştiinţelor, de dramele interioare suferite din iubire şi demnitate, de identificarea depună a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că personajele sunt în acelaşi timp şi naratori. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu în roman constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, Introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajelor, cauzat de aspiraţia spre absolut.

Camil Petrescu, romancier prin excelenţă citadin, realizează o literatură intelectuală, situându-se pe linia ideii că actul scrisului este, în primul rând, „o experienţă spirituală destinată să atingă suprema sinceritate şi să ducă la o revelaţie existenţială” (Ovid S. Crohmălniceanu - Literatura română între cele două războaie mondiale).

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, este un poem a cărui primă ediţie a …

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …