Revedere, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Poezia Revedere, de Mihai Eminescu (1850-1889), a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, la 1 octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte. Sursele de inspiraţie sunt doinele culese de poet în peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul universului, al regenerării veşnice. Creaţie de maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice.

Tema poeziei

Tema ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului exprimată prin condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea universului. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza.

Ideea poeziei

Ideea exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a omului şi admiraţia pentru veşnicia naturii.

Semnificaţia titlului

Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe afective, implicând totodată şi sensul de scurgere a timpului.

Structura compoziţională

Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este elementul de referinţă care domină întreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marchează prin curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică eternitatea, veşnicia proprie numai firii, Universului.

Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului.

Revedere, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Incipitul

Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental - „codrule”- reluat de diminutivul „codruţule”.

Secvenţa întâi

Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie, pentru acesta, precum şi bucuria revederii, concretizată,prin diminutivele cate sugerează un ton familiar: „- Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule”. Ideea timpului individual este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu sensul trecerii unei perioade lungi, în care poetul s-a simţit nefericit, fiind departe de cei dragi.

Secvenţa a doua

Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular, începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult, / [...] Vara doina mi-o ascult”. Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii sunt sugerate de asprimea gerului în timp de iarnă –„Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind cântările;”-, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Împlându-şi cofeile, / Mi-o cântă femeile.”

Secvenţa a treia

Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a eului liric, în care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol al naturii, devine un simbol al întregului Univers.

Secvenţa a patra

Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul „Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia în faţa timpului, a cărui curgere ireversibilă nu-l afectează: „Că de-i vremea rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea”.

În antiteză cu natura, omul este supus sorţii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil şi implacabil: „Numai omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”, pe când firea este veşnică, eternă: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem;”. Finalul poeziei ilustrează, prin câteva elemente-simbol cu rol de metaforă, alcătuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se înscriu: „Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt şi principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei universului.

Procedee artistice / figuri de stil

Principala figură de stil este personificarea: răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul, doinele şi care gândeşte, conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”.

Limbajul popular

Limbajul popular este prezent printr-o varietate de modalităţi expresive:

  • Diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru codru: „codruţule”, „drăguţule”;
  • Expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac ce fac de mult”, „Iar noi locului ne ţinem”;
  • Cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmbiat”, „împlându-şi”;
  • Dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi bate”, „frunza-mi sună”;
  • „Şi-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac....”, „Şi de-i vremea...!”;
  • Structura prozodică ilustrează forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
  • Motivul codrului, ca fiinţă mitică, fiind un prieten apropiat, drag al omului;

Poezia cultă este reprezentată de:

  • Prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers;
  • Viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul;
  • Sentimentele de tristeţe, de melancolie, specifice elegiei filozofice.

Influenţa populară

Influenţa populară este, aşadar, evidentă, întâlnind şi aici armonia inconfundabilă între glasul poetului şi acela al poeziei populare, fapt care face ca George Călinescu să afirme: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …