Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, aprecieri critice)

Poemul Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, este construit pe principiul unei antiteze trecut-prezent. Câteva secvenţe memorabile reţin atenţia cititorului pentru valoarea lor de meditaţie asupra istoriei: imaginea confruntării dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid, finalul cu invocarea chipului justiţiar al lui Vlad Ţepeş, ca şi alte secvenţe ale poemului care au devenit pagini antologice: visul sultanului, imaginea luptei, portretul liberalului. Însă e sigur că nici un alt moment al poemului nu conţine o mai strălucită afirmare a ideii de patriotism ca întâlnirea dintre Mircea şi Baiazid.

Punctul de reper este însă cosmogonia, care tulbură spiritul prin concreteţea poetică a abstracţiilor sau prin orchestrarea subtilă atât a sensurilor mitologice retopite într-un discurs de mare valoare, cât şi a limbii române, pusă pentru prima dată să armonizeze contrariile propriei materii verbale. Această integrare a fiinţei eminesciene în spectacolul cosmic dă nota cea mai înaltă a inteligibilităţii poetului român, caracterul universal al operei sale, creează imaginea specifică a modului său de pătrundere spre simţirea şi înţelegerea tuturor.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Partea întâi este, într-adevăr, un veritabil poem eroic deoarece poetul reînvie prin naraţiune şi evocare o pagină de glorie din trecutul de luptă al poporului român, şi anume bătălia de la Rovine din octombrie 1394, când ostaşii noştri conduşi de Mircea cel Bătrân înregistrează o strălucită victorie împotriva turcilor cotropitori.

La rândul ei, această parte cuprinde trei tablouri distincte: sosirea armatei otomane în câmpia de la Rovine, discuţia dintre cei doi conducători de oşti - Mircea cel Bătrân şi Baiazid - şi confruntarea directă dintre cele două armate. În acest ultim tablou se înfăţişează confruntarea directă dintre cele două armate deoarece intenţiile de pace ale voievodului român se lovesc de îngâmfarea lui Baiazid şi ultimul cuvânt urma să fie rostit de arme.

Versurile surprind începutul celui de-al doilea episod al fragmentului, pagină antologică de poezie românească, lupta... „Avertismentele lui Mircea (Câţi veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ) nu au avut efect în faţa trufiei nemăsurate a lui Baiazid. Nici măcar cuvintele pline de înţelepciune din final, care subliniau ideea forţei de neînvins a unui popor ce-şi apăra patria, nu l-au impresionat pe Baiazid deşi Mircea subliniase axiomatic: „... căci iubirea de moşie e un zid / care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Va avea loc, prin urmare, lupta dintre cele două armate, secvenţă în care expresivitatea este realizată printr-o largă gamă de procedee sintactice, semantice, fonetice. Chiar din primul vers ne atrage atenţia o dublă construcţie superlativă construită într-o manieră sintactică specifică: „Ce mai freamăt, ce mai zbucium”.

Familia lexicală a cuvântului câmp: câmp, câmpean(-eancă), câmpenesc, câmpeneşte, câmpişor, câmpie. Extensia atributului, la nivel de frază, în propoziţie atributivă: Ca şi leul / care era în turbare...

Comparaţia „ca nouri de aramă” realizează o imagine vizuală, iar comparaţia „ca ropotul de grindeni” realizează o imagine auditivă. Prima comparaţie sugerează vizual culoarea determinată de mul­ţimea săgeţilor care întunecă întreaga atmosferă, iar cea de-a doua reproduce zgomotul provocat de căderea acestora.

Explicarea folosirii ultimei virgule din text: ... faimă [,] Baiazid! - virgula, semn de punctuaţie, s-a folosit înaintea substantivului „Baiazid” în cazul vocativ, aşezat la sfârşitul propoziţiei. Predicatul „duşmănit vei fi” este predicat verbal deoarece verbul este la diateza pasivă. De aceea, el este urmat de complementul de agent „de toate”. Există o structură asemănătoare şi un predicat nominal în care numele predicativ este exprimat prin verb la participiu cu valoare adjectivală, dar în această situaţie nu mai poate exista complemen­tul de agent. Cuvântul „râul” are funcţie sintactică de atribut substantival apoziţional.

Versurile finale sunt o concluzie în centrul căreia se află metafora, construită în manieră populară: „iubirea de moşie e un zid / Care nu se-n-fiorează de a ta faimă, Baiazid”. Desigur, nu întâmplător Eminescu foloseşte aici termenul arhaic moşie pentru ţară, sugerându-se astfel şi prin mijloace lexicale ideea unei intimităţi între pământ (realitatea materială) ca simbol al ţării, şi poporul care vieţuieşte pe aceste locuri...

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …