Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, repere critice)

În poezia Scrisoarea III, Mihai Eminescu cultivă meditaţia istorico-filozofică şi satira socială. Poetul urmăreşte să creeze un model ideal de domnitor care se identifică cu ţara şi poporul sau având drept scop apărarea fiinţei naţionale şi a pământului strămoşesc. Construit pe antiteza generală trecut - prezent, poemul este o capodoperă a poeziei patriotice româneşti, un simbol al gloriei neamului nostru.

În legătură cu visul sultanului cercetările au stabilit ca principal izvor de inspiraţie Istoria Imperiului Otoman de Iosif von Hammer, invocat şi de Eudoxiu Hurmuzachi în Fragmente din istoria românilor - lucrare care a apărut şi în nemţeşte, tradusă de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, în vara anului 1879. Prima menţiune asupra izvorului este dată de Anghel Demetriescu în Mihai Eminescu, din Literatură şi artă română, 1903 - în care dă şi textul respectiv în traducere - visul lui Osman: insistând şi asupra anacronismelor istorice din Scrisoarea III. (Perpessicius, Dumitru Murăraşu)

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Un prim moment al părţii întâi înfăţişează creşterea puterii otomane printr-o alegorie. Poetul nu recurge la înşiruirea seacă de date istorice, ci prezintă totul prin acel vis al sultanului (o legendă orientală, luată din cartea istoricului german Joseph Hammer, Geschichte des otomanisches Reiches), unde este vorba de creşterea vertiginoasă a unui copac uriaş a cărui umbră cuprinde întreaga lume.

La aceasta se adaugă procedeul acumulărilor şi al repetiţiilor, care lasă impresia de furtună ce se apropie de Dunăre: „Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde / Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde; / Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, / Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; / Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână - / Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. /…/ Toate se întind nainte-i ...ca pe-un uriaş covor, / Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor. / Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, / An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, / Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, / Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan. / Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid... / Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...”.

Aşezarea fastuoasă a armatei turceşti, în sunete de fanfară, contrastează cu viziunea calităţii armatei: „Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii”, care vin, întunecând pământul, la Rovine în câmpii, răspândindu-se în roiuri, întinzând corturile mari. Viziunea hiperbolică, epitetele relevante scot în evidenţă ironia poetică, pentru că numai în depărtata zare sună codri de stejari - ameninţând însă. Confruntarea lui Mircea cu Baiazid pune în evidenţă multiplele resurse poetice, în ceea ce priveşte alternarea genurilor literare - epic; dramatic şi liric, modalităţile de caracterizare a „personajelor” - excelând autocaracterizarea (vorbe, gestică, reacţie în luptă).

Răspunzând cu demnitate şi calm lui Baiazid la insultele şi parada delirantă de vorbe şi de mărire, Mircea schiţează, cum spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga, o mică istorie românească prescurtată, al cărei model îl constituie aventură getică a regelui persan Darius, devenită legendară pentru proporţiile înfrângerii suferite: „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă, / Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ”.

Antiteza se regăseşte şi-n alcătuirea primei părţi. Pentru a sublinia măreţia strămoşilor, Eminescu introduce o secvenţă în care prezintă creşterea puterii otomane, figurată prin visul profetic al sultanului Osman (întemeietorul dinastiei osmanice). Această forţă cotropitoare, care în timpul lui Baiazid ajunsese până la Dunăre, este stăvilită de românii conduşi de Mircea cel Bătrân. Figura domnitorului capătă astfel, pe fundalul acestei expansiuni, un relief deosebit.

Aşa se explică şi numeroasele figuri de stil prezente în această poezie. Se întâlnesc epitete („umbra-ntunecoasă”, „nouri de aramă”, „coifuri lucitoare”, „vijelia-ngrozitoare”, „gonind biruitoare”, „grindină-oţelită” etc.), comparaţii („ca rouri de aramă”, „ca ropotul de grindini”, „vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”, „ca potop ce prăpădeşte”, „lovind... ca şi crivăţul şi gerul” etc.), repetiţii („vine, vine, vine”, „tot mai mare şi mai mare”), personificări („urlă câmpul”) sau metafore („grindin-oţelită”, „vijelie-ngrozitoare” etc.).

Verbul a vântura exprimă o acţiune ce se realizează la o simplă adiere de vânt. Poetul vrea să sugereze prin acest verb, adăugat substantivului pleava, uşurinţa cu care românii i-au învins pe turci, demonstrând astfel că vorbele lui Mircea, din prima parte a fragmentului, n-au fost vorbe deşarte. Despărţirea în silabe: duşman = duş-man; biruitoare = bi-ru-i-toa-re. Sinonimele cuvintelor date: biruitoare = învingătoare: Oastea română este învingătoare; duşman = inamic: Inamicul a fost nimicit.

Scrisoarea III este:

  • Un poem filozofic;
  • O satiră socială;
  • O scriere romantică;
  • O meditaţie patriotică;
  • Un pamflet politic.

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …