Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat critic)

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, este o poezie a cărei primă ediţie a fost publicată la 1 mai 1881 în revista „Convorbiri literare” şi reprodusă în revista „Timpul” la 10 mai 1881. Construcţia poeziei, cea mai cunoscută dintre cele cinci Scrisori eminesciene, se întemeiază pe antiteză. Prima parte a textului evocă epoca glorioasă a lui Mircea cel Bătrân. Acestuia i se opune imaginea prezentului, pe care Eminescu îl consideră inferior, din punct de vedere moral, trecutului şi, în consecinţă, critică, în partea a doua a poeziei, reaua întocmire a societăţii timpului său.

În acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipează sarcasmul satiric din partea următoare a poemului. Văzută prin ocheanul întors al infinitului, lumea este alcătuită din „microscopice popoare” fixate pe o planetă cât firul de praf, iar oamenii „... muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul” - sunt exponenţi ai voinţei oarbe de a trăi, ai mecanismelor egoiste, ai spiritului gregar şi ai megalomaniei, care se succed generaţii şi se cred minunaţi, uitând cu totul „cum că lumea astă-ntreagă e o clipă suspendată, / că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată”.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

La un nivel general, reprezentarea structurii aşteptate a textului analizat, un „model” care va oferi totodată criteriile segmentării noastre. Dar, pe de altă parte, procedeul pe care îl propunem are în cazul de faţă o valoare metodologică particulară, şi nu absolută. Vorbind despre relaţia de inferenţă între segmente, este limpede, de exemplu, că ne referim la un text subordonat genului epic măcar în parte.

Având un adânc simţ al istoriei, Mihai Eminescu a cuprins deopotrivă, în manuscrise şi în poeziile publicate în timpul vieţii, momentele cruciale ale unei neîncetate deveniri istorice, de la patria mitică a lui Decebal până la vremurile strălucite ale marilor voievozi şi la tulburătoarele evenimente revoluţionare de la 1848.

Modestia, stăpânirea de sine, înţelepciunea, demnitatea, legătura până la identificarea cu pământul şi oamenii, responsabilitatea, toate acestea reprezintă însuşiri care intră în alcătuirea noţiunii de patriotism, trăsătura fundamentală a voievodului român. Mircea nu transformă însă această calitate într-un titlu de glorie, aşa cum fac politicienii epocii lui Eminescu. Mircea conştientizează un sentiment de profundă solidaritate cu neamul, care devine o forţă spirituală mai puternică decât orice armată: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid”.

Construcţia „nouri de aramă” conţine un epitet. Construcţia dată conţine epitetul de aramă, deoarece acesta evidenţiază însuşirea (caracteristica) deosebită a termenului determi­nat (nouri). Cuvântul a cărui însuşire o arată este un substantiv, iar epite­tul este exprimat prin substantiv precedat de prepoziţie. Acest epitet este cromatic (sugerează culoarea arămie) şi creează o imagine vizuală.

Ca şi Mircea cel Bătrân, bătrânul plăieş din Sobieski şi românii, de Costache Negruzzi, rămâne neînduplecat în faţa pretenţiilor lui Sobieski de a le preda cetatea. Bătrânul îi spune solului că în cetate nu se află nici averi, nici merinde, iar plumbul „din puşce” i-l vor trimite ei, ca să nu se mai ostenească polonul. La ameninţările solului, bătrânul răspunde ironic: „nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gândiţi-vă mai bine la al vostru”.

Eminescu ne duce în istorie, cu secole în urmă, pe timpul când, în creştere, Imperiul Otoman ajunsese la Dunăre. Astfel, mulţimea de ieniceri şi spahii „vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii”. Năvălitorii trec fluviul, aşează tabără, „întind corturile mari” şi... „numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”.

Versurile finale sunt o concluzie în centrul căreia se află metafora, construită în manieră populară: „Iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de a ta faimă, Baiazid!”. Desigur, nu întâmplător, Eminescu foloseşte aici termenul arhaic moşie pentru ţară, sugerându-se astfel şi prin mijloace lexicale ideea unei intimităţi între pământ (realitatea materială), ca simbol al ţării, şi poporul care vieţuieşte pe aceste locuri.

Mircea Eliade, în sinteza Momente esenţiale din istoria românilor, face următoarele aprecieri: „Văzând înaintarea turcilor de-a lungul Peninsulei Balcanice până la Dunăre, principele Munteniei a înţeles iminenţa pericolului şi n-a aşteptat să fie atacat ca să lupte. În Muntenia domnea pe atunci unul dintre cei mai mari suverani pe care i-a avut poporal român: Mircea, numit «cel bătrân», din cauza domniei sale îndelungate. Politica externă a lui Mircea era dominată de o singură preocupare: pericolul islamic şi urmărea un singur scop. alianţa creştină”.

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …