Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

În Scrisoarea III, poetul Mihai Eminescu trasează, pe uriaşa pânză a istoriei, antitezele esenţiale dintre înălţare şi decădere ale timpului istoric românesc, dintre măreţele vremuri voievodale şi măruntele preocupări ale prezentului, precum şi dintre himericele visuri de mărire ale năvălitorilor şi statornicia şi demnitatea oamenilor acestor pământuri.

Înfruntarea dintre cei doi conducători reprezintă pentru poet ocazia de a-şi prezenta concepţia asupra istoriei şi asupra războaielor. Eminescu vede istoria ca pe o expresie a unui proces de degradare şi falsă glorie şi doar înţelegerea ei ca integrare în ritmurile naturii veşnice, ale universului ar feri de degradare...

Reprezentând ultimele cuvinte ale lui Mircea dinaintea luptei, replica domnului muntean adună în ea elementele esenţiale ale unui motiv popular cu largă circulaţie în spaţiul literaturii române, cel al comuniunii om-natură (aici neam-natură). Se adaugă ideile unei viziuni clare despre istoria în care cel ce-şi apăra ţara nu poate fi în cele din urma înfrânt, fiindcă „iubirea de moşie e un zid” care nu se-nfiorează de nici un Baiazid, oricât de puternic ar fi acesta.

Ca în orice poem, acţiunea este de mai mare întindere decât cea din baladă, deoarece poemul este construit dintr-un prolog (visul sultanului), din două părţi care reprezintă în antiteză trecutul glorios al poporului nostru şi prezentul decăzut din vremea poetului şi dintr-un epilog (invocarea lui Vlad Ţepeş).

Replicile pe care le schimbă în continuare cele două personaje se circumscriu, în general, modalităţii caracterizării indirecte. Observaţia îl are în vedere în special pe Mircea, pentru că sultanul se foloseşte de această întrevedere pentru a impune o imagine care ar trebui să-l intimideze pe domnitorul muntean. Modalitatea de caracterizare este aşadar, în cazul lui Baiazid, mai mult directă, în varianta autocaracterizării.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Cuvântul „tot” are valoare morfologică de pronume nehotărât, iar cuvântul „ce” este, ca parte de vorbire, pro­nume relativ. Cuvântul „tot” este pronume nehotărât simplu, deoarece este termen regent pentru subordonata atributivă „ce mişcă-n ţara asta” şi este ştiut faptul că o astfel de subordonată determină un substan­tiv, un pronume sau un numeral. Totodată pronumele „tot” ţine locul substantivelor „râul” şi „ramul” prin care este explicat şi cu care face parte din aceeaşi propoziţie: „şi de aceea tot... râul, ramul...”.

În contrast cu Mircea, Baiazid, ale cărui oşti trecuseră Dunărea „în sunet de fanfară” - cu orgoliul zgomotos al cotropitorilor dintotdeauna - , este plin de înfumurare şi de mânie abia reţinută, când află că românii nu primesc să i se închine. Discursul lui începe cu o întrebare de o retorică violentă: „Cum? Când lumea mi-i deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” urmată de hiperbole, repetiţii şi comparaţii homerice, menite să arate trufia nemăsurată a celui care era de mai înainte sigur de victorie.

„Tot ce stă în umbra crucii”, în frunte cu Papa, „cu-ale lui trei coroane, puse una peste alta”, cutezând să dea piept cu uraganul ridicat de semilună”, n-au făcut decât să adune fulgerele împotriva Fulgerului Baiazid-Ilderim: „Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare”.

Împărţirea poeziei în propoziţii: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, // Care vine, // vine, / vine, / calcă totul în picioare; // Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, // Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; // Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, // Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri.

Consecinţe fonetice ale folosirii cratimei în struc­tura să-ţi vorbesc:

  • Elidarea (omiterea) vocalei î;
  • Pronunţarea într-o silabă a două cuvinte întregi, ceea ce duce la dispariţia unei silabe;
  • Evitarea (înlăturarea) hiatului în fonetică sintactică ă - î.

Folosirea cratimei are şi o consecinţă morfologică (alăturarea a două părţi de vorbire diferite: = conjuncţie; îţi = pronume perso­nal).

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …