Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat stilistic)

În prima parte, Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, celebrează, timpul eroic al neamului nostru, vremea marilor voievozi „întemeietori de ţară, dătători de legi şi de datini”, poetul fiind fascinat de personalitatea strălucitoare a domnitorului Mircea cel Bătrân, eroul legendar al bătăliei de la Rovine. Eminescu încearcă aici, ca şi în ciclul dramatic dedicat Muşatinilor, să descifreze miracolul românesc al supravieţuirii şi păstrării independenţei, dincolo de atâtea sacrificii şi de atâtea neîntrerupte ameninţări din partea unor duşmani incomparabil mai numeroşi şi mai puternici.

Formula este a epistolei şi a satirei, specii clasice valorificate de poetul român într-un spirit destul de liber, întrucât nu respectă canoanele genului aşa cum se fixaseră prin tradiţie, de la Horaţiu şi Juvenal, la Nicolas Boileau şi Alexander Pope. Epistola clasică era o compunere didactică pe teme diverse. La Eminescu, devine un mare spectacol de idei, ca la Victor Hugo, în care procedeele poetice se schimbă rapid. Rigiditatea clasică îl încorsetează, drept pentru care păstrează doar linia epistolei, ideea ei, inovând cu totul în planul mijloacelor de expresie şi creând o altă formă, eminesciană, a genului epistolar.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Versurile care exprimă ospitalitatea de care dă dovadă Mircea cel Bătrân sunt: „Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!”. Din poezie se desprind calmul şi demnitatea eroului, care a ştiut să-şi înfrunte adversarul cu înţeleaptă luciditate.

Voievodul român se remarcă prin demnitatea sa, prin curaj şi trăieşte o puternică dragoste faţă de patrie. Totodată, el se află în permanenţă în fruntea oştenilor săi fiind un exemplu pentru aceştia, căci le insuflă curaj, sentimentul onoarei şi al iubirii de ţară. Aşa se explică faptul că armata română, personaj colectiv prezent în fragmentul din manual, întruneşte aceleaşi înalte valori morale ca şi voievodul Mircea cel Bătrân.

„Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii [...] Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare [...] Cad asabii ca şi câmpuri risipite pe câmpie... Şi, lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul (săgeţile)... Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi [...] Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Comparaţiile eminesciene sunt foarte ample, încadrate în acelaşi registru terifiant sugerat de impresii vizuale şi auditive. Alături de alte procedee stilistice, acestea nu fac altceva decât să completeze tabloul luptei dintre cele două oştiri, la care contribuie şi elementele naturale, intercalându-se în ţesătura descriptivă.

„Iar” este conjuncţie coordonatoare deoarece stabileşte un raport de coordonare între două propoziţii principale. Cuvântul „acea” este adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare fiindcă stă pe lângă substantivul „grindină” pe care-l determină şi cu care se acordă în gen, număr şi caz. Acest cuvânt mai poate avea valoare morfologică de pronume demonstrativ de depărtare atunci când înlocuieşte un substantiv. În această situaţie are forma: „aceea”.

Cuvântul a ta din sintagma a ta cale este adjectiv pronominal posesiv în cazul Ac. şi are funcţie sintactică de atribut adjectival. Este adjectiv pronominal posesiv deoarece stă lângă substantivul cale şi se acordă cu el în gen, număr şi caz. În propoziţia Orice gând ai, împărate, cuvântul orice are valoare morfologică de adjectiv pronominal nehotărât şi face parte dintr-o propoziţie circumstanţială concesivă.

Oricine s-ar fi înspăimântat de o asemenea oştire numai el, Baiazid, „s-a jurat” să o înfrângă şi si-a pus în gând să distrugă cetatea credinţei („Am jurat că peste dânşii să trec falnic, fără păs, / Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...”). Prezentându-şi cu îngâmfare nereţinută cuceririle îşi îndreaptă dispreţul spre domnitorul Ţării Romaneşti, neputând înţelege să se împiedice de un „moşneag”. În cuvintele lui se află dispreţ şi mirare, ironie, dar şi o evidentă derută în faţa lui Mircea care îndrăzneşte să nu se supună: „Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? / Şi purtat de biruinţă să mă-mpiedic de-un moşneag?”.

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …