Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, sinteză literară)

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, este o poezie apărută în 1881 şi publicată în revista „Convorbiri literare”.

Episodul întâi are o desfăşurare amplă, evocatoare, epopeică, fiind alcătuit din patru tablouri cu o netă individualitate artistică. Primul tablou are înfăţişarea unei legende feerice: un tânăr sultan doarme ca un îndrăgostit romantic sub ferestrele iubitei - mlădioasa Malcatun - şi visează că Luna, prefăcută în fecioară (motivul va fi inversat în Luceafărul) îl cheamă într-un straniu joc nupţial, scris în cartea vieţii ca o pecetluire de destin.

Luna dispare, imaginea se tulbură şi visul ia o altă direcţie: din inima sultanului creşte halucinant un copac uriaş sub a cărui umbră se întinde întregul univers. Cutremurat, sultanul îndrăgostit se deşteaptă şi interpretează visul ca pe un semn al profetului, socotind că îi este dat să întemeieze prin dragostea lui lumească un imperiu pentru eternitate. Tabloul e lucrat printr-o fină ţesătură de metafore şi personificări, într-un spirit fabulos, oriental.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Atitudinea lui Mircea faţă de adversar este una de ironie. Modul de expunere este dialogul. Fragmentul este o replică devenită celebră. Predicatul nominal este suntem pe pace, exprimat prin verbul copulativ a fi, conjugarea a IV-a, activ, indicativ, prezent, I, plural, şi numele predicativ pe pace, locuţiune adjectivală. Sinonimele cuvântului închinare: închinare = rugăciune, plecăciune: El adresează o rugăciune divinităţii; Cu plecăciune ne închinăm ţie, Doamne!

Prezenţa armatei este remarcată mai întâi cu discreţie printr-un vers aproape antologic: „Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă”. Prin aceeaşi extraordinară putere de sugestie, poetul prezintă dotarea modestă a armatei române constituită din lănci, suliţe, arcuri şi săgeţi: „lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt [...] vin săgeţi de pretutindeni”, „ca un zid înalt de suliţi”.

Virgulele din fragmentul... Însă, doamne, să ne ierţi... se referă la substantivul doamne. Virgulele se referă la substantivul doamne, deoarece este în cazul vocativ şi este aşezat în interiorul enunţului. Dacă ar fi aşezat la începutul propoziţiei, virgula s-ar fi folosit după substantiv: Doamne [,] însă să ne ierţi... Virgula s-ar fi folosit înaintea substantivului, dacă acesta ar fi fost aşezat la sfârşitul propoziţiei. Însă să ne ierţi [,] doamne... Virgula nu se referă la conjuncţia însă, deoarece această conjuncţie nu se desparte prin virgulă dacă este aşezată în interiorul propoziţiei.

Această „grindin-oţelită” este, de fapt, „ropotul de grindeni” la care poetul se referise anterior prin comparaţia „...şi ca ropotul de grindeni, / Orizontu-ntunecându-l vin săgeţi de pretutindeni”. Prin intermediul acestei metafore sunt evidenţiate iureşul armatei române, vitejia ostaşilor noştri, dar ea pune în evidenţă şi mândria patriotică a poetului în faţa victoriei depline şi definitive a românilor.

Un prim moment al părţii întâi înfăţişează creşterea puterii otomane printr-o alegorie. Poetul nu recurge la înşiruirea seacă de date istorice, ci prezintă totul prin acel vis al sultanului (o legendă orientală, luată din cartea istoricului german Joseph Hammer, Geschichte des otomanisches Reiches), unde este vorba de creşterea vertiginoasă a unui copac uriaş a cărui umbră cuprinde întreaga lume.

La aceasta se adaugă procedeul acumulărilor şi al repetiţiilor, care lasă impresia de furtună ce se apropie de Dunăre: „Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde / Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde; / Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, / Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; / Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână - / Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. /…/ Toate se întind nainte-i ...ca pe-un uriaş covor, / Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor. / Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, / An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, / Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, / Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan. / Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid... / Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...”.

După cum se poate observa şi din această scurtă analiză a particularităţilor de limbă şi stil din Scrisoarea I, „nimeni, înaintea lui Eminescu, nu dispusese de posibilităţile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de el prin utilizarea tuturor funcţiilor limbii, a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii şi derivării ei. Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală şi poetul o foloseşte pentru a exprima gânduri şi viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească” (Tudor Vianu).

Metafore:

  • „ramură de spini”;
  • „Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii... / ... uraganul... / Fulgerele... contra fulgerului... / ... se mişcară râuri-râuri / ... din codri răscolite... stârnite din pustiuri”.

Check Also

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar)

Preliminarii Scrise după apariţia poveştilor şi publicate începând din 1881, Amintiri din copilărie reprezintă opera …