Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Scriitorul şi opera

La fel ca şi eroii săi îndrăgostiţi de absolut, Camil Petrescu (1894-1957) a fost omul care „a văzut idei”, înrâurind creaţia literară a unei întregi epoci; pe bună dreptate se afirmă că, aşa cum există, în literatura română, „momentul Rebreanu”, există în mod cert şi un alt „moment” pe care îl putem numi „Camil Petrescu”.

Teoretician al „noului roman” (în conferinţa Noua structură şi opera lui Marcel Proust), Camil Petrescu este scriitorul care a introdus o nouă structură a operei (al cărei model devenea confesiunea, jurnalul) şi un nou stil („alb”, fără podoabe căutate, capabil să exprime sinceritatea şi autenticitatea trăirilor sufleteşti). Problematica fundamentală a operei lui Camil Petrescu fiind o problematică a cunoaşterii, cei mai mulţi dintre eroii săi se încadrează într-o tipologie a inteligenţei: spirite lucide, neliniştite, clocotitoare de idei, eroii camilpetrescieni sunt intelectuali aflaţi în căutarea absolutului; şi cum în viaţa concretă absolutul nu poate fi atins, cei mai mulţi dintre ei sfârşesc în mod tragic.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

În romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), personajul central (Ştefan Gheorghidiu) încearcă două modalităţi de a ajunge la absolut (erosul şi războiul), dar ambele îi sunt refuzate; tot aşa, ziaristul George Demetru Ladima (din romanul Patul lui Procust, 1933), trăieşte o dramă a ne-concordanţei dintre iluzie şi realitate, accentuată de esenţa sa umană contradictorie. Dramaturgia lui Camil Petrescu este, şi ea, modernă, anticipându-i pe Jean-Paul Sartre şi Albert Camus. Drame cum ar fi: Jocul ielelor, Suflete tari şi Act veneţian au ca temă aceeaşi nevoie de absolut şi sunt drame de idei.

Tema

Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe ale căutătorului de absolut.

Titlul

Titlul ar putea sugera rătăcirea tânărului Ştefan Gheorghidiu prin „noaptea” incertitudinilor şi a întrebărilor fără răspuns legate de iubire şi de război.

Structura

Romanul este alcătuit din două cărţi corespunzătoare celor două jumătăţi ale titlului: Cartea I este „istoria geloziei lui Ştefan Gheorghidiu” (George Călinescu), sentiment născut în „noaptea” adâncurilor sufleteşti ale celui care „văzuse” năluca iubirii absolute.

Cartea a II-a constituie „un jurnal de campanie” (George Călinescu) în care este evocat spectacolul apocaliptic al războiului - în fond tot o „noapte” sfârşită adesea în moarte. Liantul dintre cele două cărţi este Ştefan Gheorghidiu - tânărul ars de febra ideilor, „inteligent şi neprihănit” (cum îl caracteriza George Călinescu). Autorul încearcă astfel să răspundă la întrebarea: Cum priveşte dragostea şi cum trăieşte drama războiului căutătorul de absolut?

Discursul narativ

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război reuneşte două planuri ale relatării:

  • Unul obiectiv, exterior (cuprinzând povestirea unor întâmplări);
  • Unul subiectiv, interior (alcătuit din analiza profundă şi lucidă a unor sentimente: gelozia, incertitudinea chinuitoare, durerea unor revelaţii, dezamăgirea, inadaptarea).

Incipitul

Incipitul prezintă cadrul temporal şi geografic în care se afla tânărul sublocotenent Ştefan Gheorghidiu, în primăvara lui 1916. În acest cadru se va naşte lunga lui retrospectivă asupra celor doi ani şi jumătate ai căsniciei cu Ela.

Finalul

Finalul prezintă aparent un Ştefan Gheorghidiu izbăvit, capabil să-şi nege trecutul, renunţând la amintiri: „I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa, l-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

Se pare însă că năluca absolutului l-a pedepsit pe acest tânăr, aşa cum, în mit, sunt pedepsiţi feciorii care văd noaptea ielele dansând: dintr-o notă de subsol la romanul Patul lui Procust, aflăm că, revenind pe front, acesta a fost condamnat pentru trădare. Între cele două planuri ale romanului, legătura se face prin alternanţă, în timp ce secvenţele narative se leagă prin înlănţuire.

Tehnicile de creaţie sunt moderne şi corespund acestor structuri, autorul folosind: relatarea la persoana I, retrospectiva, analiza psihologică, introspecţia. Deosebit şi original este modul în care sunt alcătuiţi eroii: „toţi sub diferite veşminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana I” (George Călinescu). În acest mod, analiza sentimentului iubirii devine un monolog liric. Camil Petrescu este un anticalofil, considerând că numai astfel se poate respecta autenticitatea.

Construcţia subiectului

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, este „o proză superioară” (George Călinescu), în care iubirea, războiul, predestinarea, moartea şi absolutul, constituie motivele literare ale unei lungi confesiuni lucide făcute de tânărul intelectual Ştefan Gheorghidiu. Romanul este scris la persoana I, naratorul fiind şi personaj.

În capitolul I (La Piatra Craiului, în munte), este conturat cadrul geografic, social şi psihologic în care se afla personajul protagonist: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din Capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal”. Zona fiind importantă în perspectiva intrării României în primul război mondial, Parlamentul, partidele politice şi presa vorbeau cu respect despre această „fortificare”. În realitate, „tranşeele” erau „nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă”, iar „gropile de lup” erau atât de prost făcute, încât „zece porci ţigăneşti cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe Valea Prahovei”. Aceasta este prima revelaţie asupra războiului demitizat, căreia îi vor urma altele, în Cartea a II-a.

Mutat, ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participă la instrucţia rizibilă (comparată cu jocurile copiilor) şi la alte activităţi de tabără. Deşi acestea erau suportabile, iar camarazii erau „oameni cumsecade care îşi credeau la necaz”, pentru Gheorghidiu, această concentrare era „o lungă deznădejde”. Sensibilizat de dureroasele incertitudini ale iubirii pentru soţia sa Ela, tânărul trăieşte într-o continuă tensiune psihică: „De multe ori, seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite”. Pe acest fond sufletesc, are loc, într-o seară, o discuţie la popota ofiţerilor, pe marginea unei ştiri din ziar: un bărbat din lumea bună şi-a ucis soţia necredincioasă şi a fost achitat.

Opiniile diferite ale celor prezenţi dau naştere la nişte comentarii pe care tânărul le consideră facile. Totuşi, îşi amână intervenţia, încercând să câştige bunăvoinţa căpitanului Dimiu (de la care solicitase o permisie ca să plece la Câmpulung, pentru a se întâlni cu Ela). Refuzat din nou, Gheorghidiu are o izbucnire nervoasă care-l obligă să părăsească încăperea. Abia afară i se destăinuie unui camarad, într-un lung monolog despre iubire, din care străbate o imensă suferinţă. Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvăluite, prin retrospectivă, în următoarele patru capitole care constituie „un veritabil roman în roman” (Nicolae Manolescu).

Capitolul al II-lea (Diagonalele unui testament) începe în mod abrupt, printr-o mărturisire: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală (...) Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”. Începută prin anii 1912-1913, în Universitatea bucureşteană, iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela se naşte din orgoliu, tânărul fiind măgulit de admiraţia pe care i-o arătau colegii pentru că era „atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente”. După ce se căsătoresc, cei doi trăiesc în condiţii materiale modeste, până când o întâmplare le schimbă viaţa. De Sfântul Dumitru, întreaga familie este invitată la unchiul Tache - personaj balzacian zgârcit şi foarte bogat, a cărui moarte apropiată deschidea perspectiva moştenirii.

În timpul mesei, rudele vorbesc despre tatăl lui Ştefan, intelectual de valoare, dar idealist, care murise sărac, lipsindu-i priceperea de a face avere (pe care o aveau fraţii săi - Tache şi Nae Gheorghidiu). Opiniile rudelor îl lezează pe Ştefan, care ripostează tăios, spre consternarea tuturor. În mod paradoxal, peste doar trei săptămâni, când unchiul Tache moare, familia află că îi lăsase lui Ştefan o avere, din care îi rămâne destul chiar şi după procesul pe care mama sa şi rudele i-l intentează. Acum, tânărul are o altă revelaţie: cea a adevăratului caracter al Elei, care începe să coboare de pe soclul pe care bărbatul i-l înălţase, reliefând un pragmatism necunoscut până atunci.

Capitolul al III-lea (E tot filozofie...) prezintă viaţa mondenă a tinerei familii, cu petreceri, vizite şi dans - „preocupări” care-i aduc suferinţă tânărului ars de febra ideilor. Iniţiat de unchiul său, Nae Gheorghidiu, în afaceri, Ştefan se dovedeşte a fi un inadaptat. Pe măsură ce Ela aspiră spre luxul lumii bogate, soţul ei decade din rolul de „zeu”, trăind un acut sentiment de inferioritate: „Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii care nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună, din cauza asta”. Prin contrast, Ela (iniţiată de o anume Anişoara, verişoara lui Ştefan) se integrează perfect în cercurile lumii bogate, coborând astfel din mitul iubirii transcendente, în terna realitate. Din viaţa nouă a familiei, se reţine o întâmplare, semnificativă pentru „noaptea” incertitudinilor în care intră tânărul îndrăgostit: excursia „în bandă” la Odobeşti, de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul acesteia, Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume G. (Gregoriade), vag avocat şi ins găunos, care-i va deveni foarte apropiat mai târziu.

Încă de la plecare, Ela a deranjat, de două ori, pe toată lumea „ca să izbutească să-l aibă în maşina noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte”. Mirat şi apoi consternat de pătrunderea acestui intrus în intimitatea lor, Gheorghidiu suferă pentru fiecare gest al soţiei sale; faptul că Ela dispare împreună cu G., atenţia pe care femeia i-o acordă acestuia la masă, preferinţa comună a celor doi pentru un anume vals, provoacă gelozia şi tristeţea tânărului, accentuată de o luciditate tăioasă. Întâmplarea dă naştere unei stări de încordată suspiciune între soţi, consolidată prin episoadele de viaţă care i-au urmat: atunci când, într-o noapte, Ştefan Gheorghidiu aduce acasă o femeie „uşoară”, Ela îl părăseşte.

Capitolul al IV-lea (Asta-i rochia albastră) prezintă împăcarea dintre cei doi soţi. Într-o după-amiază de vară, Ştefan şi Ela se întâlnesc, din întâmplare, în faţa unui chioşc de ziare şi se plimbă îndelung, schimbând vorbe lipsite de importanţă, pentru a-şi masca sentimentele. Frumoasă este nu discuţia în sine, ci senzaţia că sufletele lor „pluteau deasupra cuvintelor” ca şi când n-ar fi făcut parte din această lume. În 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la Câmpulung, pentru a-i fi aproape. Acum, povestitorul revine la discuţia de la popotă, romanul iubirii din capitolele II-V încheindu-se cu fraza: „Dar ultima scrisoare mă chema «negreşit» la Câmpulung, pentru sâmbătă sau cel mai târziu duminică”.

Capitolul al VI-lea (Ultima noapte de dragoste) încheie Cartea I şi rezumă cele două zile ale permisiei lui Gheorghidiu la Câmpulung. Acesta găseşte aici o altă Ela, cu gesturi pe care nu i le cunoştea şi care îşi arată întreaga micime sufletească: îi cere s-o treacă în testament, pentru ca, în eventualitatea morţii lui pe front, să aibă existenţa asigurată. Încă o dată, cel care căutase iubirea absolută are revelaţia dureroasă a golului care îl înconjura. Pe urmă, ieşind în oraş, Ştefan Gheorghidiu îl întâlneşte pe G., fapt care-i acutizează frământările. Hotărât să-i pândească pe cei doi şi să-i ucidă, tânărul este salvat de un superior care-l duce la regiment, întrucât România intrase în război.

Cartea a II-a a romanului începe cu capitolul Întâia noapte de război în care este zugrăvit primul asalt al armatei române asupra graniţei cu Austro-Ungaria. Încă de acum, învălmăşeala care precede atacul, spaima şi apropierea morţii, aduc războiul în limitele omenescului. Imaginea auditivă a primelor focuri de armă îl impresionează profund pe tânărul Gheorghidiu: „E originară ca întâiul om pe pământ şi nu o voi uita până la sfârşitul vieţii, niciodată”. Convins că va muri, personajul ignoră pericolul, îndemnându-şi oamenii sleiţi să înainteze. Acum, de la înălţimea Măgurii Branului sau aflat în bătaia gloanţelor, Ştefan Gheorghidiu priveşte cu alţi ochi viaţa lui trecută: „De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.”

Capitolul al II-lea (Fata cu obraz verde, la Vulcan) mută acţiunea în satul cu acelaşi nume, în afara câmpului de luptă. Întrucât sătenii reclamaseră jafurile unor ţigani, Gheorghidiu este trimis în cercetare. Protestele ţigănimii sau imaginea copiilor desculţi şi cu burţile goale sunt zugrăvite cu mână sigură de scriitor realist. Portretul fetei care apare în titlul capitolului este cel mai frumos din tot romanul. Luptele se aseamănă între ele şi se dau, mai ales, noaptea; comenzile trec din gură în gură, iar înaintarea este înceată ca a unui uriaş miriapod. În peisajul sublunar, întâmplările apar stranii, răsturnate: soldaţii care pleacă în patrulare dispar ca într-o altă lume, ordinele contradictorii produc haos, două surori Mănciulea (acuzate de spionaj) conduc batalionul prin vadul Oltului şi sunt decorate (capitolul Întâmplări la apa Oltului).

Capitolul al V-lea (Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu) sintetizează Cartea a doua. Tabloul războiului este reconstituit ca spectacol înspăimântător, cu sugestii apocaliptice: exploziile sunt asurzitoare, iar obuzele scurmă pământul, aruncându-l peste oameni, ca o prevestire a întoarcerii în ţărâna primordială. Meritul autorului constă în surprinderea omenescului din fiecare luptător: zgomotul exploziilor se răsfrânge, amplificat, în suflet, provocând o spaimă ancestrală; corpul se încordează în aşteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv de apărare este parcă de la începutul lumii; imaginea trupurilor contorsionate aminteşte de frescele din biserici, în care o mână nemiloasă împinge oamenii în abisul Iadului. Frica i-a întors pe oameni în preistorie („Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii”), iar instinctul de apărare este mai puternic decât suferinţa aproapelui („iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge”). Tragismul scenei se concentrează în ultima propoziţie: „Nu mai e nimic omenesc în noi”.

Acest fragment (cum sunt multe altele în acest volum) ar putea explica şi viziunea lipsită de eroism asupra războiului, proprie lui Camil Petrescu. Pe bună dreptate, George Călinescu afirma că paginile Cărţii a doua constituie „ tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre război în literatura noastră”. Dimensiunile acestei tragedii colective îl salvează pe Ştefan Gheorghidiu; el devine un Izbăvit prin participarea la această perpetuă jertfă. Rănit şi spitalizat, tânărul va veni apoi acasă. Scrisoarea anonimă care îl înştiinţa că Ela îl înşeală aproape că nu mai contează, convingerea lui fiind formată.

Protagonistul

Cel care îşi destăinuie îndelungile frământări şi interogaţii este tânărul Ştefan Gheorghidiu. Personaj protagonist, exponenţial şi dinamic (în sensul că se schimbă pe parcursul acţiunii), Gheorghidiu se aseamănă cu alţi eroi ai aceluiaşi autor: Ladima (Patul lui Procust), Gelu Ruscanu (Jocul ielelor), Andrei Pietraru (Suflete tari) şi Pietro Gralla (Act veneţian). Ca şi aceştia, Gheorghidiu „a văzut idei”, este un căutător al absolutului, îndrăgostit de o iluzie imposibil de atins în lumea reală.

Tema romanului fiind dragostea şi războiul ca experienţe ale îndrăgostitului de absolut, ne-am putea întreba: Care este relaţia dintre cele două situaţii existenţiale şi personajul protagonist? Destinul acestuia se înfăptuieşte numai prin traversarea ambelor experienţe, ultima izbăvindu-l de chinurile celei dintâi: la sfârşitul Cărţii a II-a, Ştefan Gheorghidiu se desparte de Ela, căreia îi lasă „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”. Fiecare dintre cele două experienţe naşte câte un conflict în conştiinţa eului narator, provenit din nepotrivirea între iluzie şi realitate. Acest conflict interior este cu atât mai acut, cu cât tânărul este un om neobişnuit, un „lunatec” „fulgerat” de năluca absolutului.

Acest om „cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni” (cum îl vedea Călinescu), ridică Iubirea la rangul de mit care traversează timpul („Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic: aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi”). La modul mitic, acest tânăr ingenuu consideră că fiecărui bărbat îi este sortită o anumită femeie, încă de la începutul veacurilor. Destrămarea cuplului ar echivala cu negarea unui destin fixat încă din primordii, ar strica ordinea lumii. De aici, marile lui frământări.

Iubirea pentru Ela se naşte în anii 1912-1913, în Universitatea bucureşteană şi va deveni curând un prilej de suferinţă pentru tânărul student. Naiv şi „neprihănit” (cum îl considera George Călinescu), el încearcă s-o modeleze pe tânăra femeie după conturul unui ideal propriu: Ela participă la cursurile şi la seminariile lui îi răsfoieşte - serioasă şi cuminte - cărţile de filozofie şi este iniţiată în teoriile lui Kant, din dorinţa de a se ajunge la iubirea spirituală înaltă.

Încetul cu încetul, Gheorghidiu reface mitul lui Pygmalion (sculptorul care s-a îndrăgostit de statuia Galateei pe care el însuşi o făcuse). Numai că tânărul iubea o iluzie, o himeră care nu putea exista în viaţa reală. Ca şi flăcăii care văd, noaptea, ielele dansând şi rămân cu mintea aiurea, Gheorghidiu este un „lunatec” purtând mereu în suflet nostalgia iubirii absolute: „Lipsit de orice talent în lumea aceasta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza - şi am încercat-o - decât într-o dragoste absolută”. Treptat, pe măsură ce cad vălurile cu care îşi împodobise iubirea, tânărul „coboară” din ideal, în realitate.

Prima revelaţie pe care o are Gheorghidiu asupra Elei, este legată de moştenirea lăsată de unchiul Tache, când femeia se luptă pentru avere, ignorând fericirea prin iubire. Acum, noul Adam care-şi făurise femeia rupând-o din propriul său suflet, este dezamăgit şi întristat: „Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare”.

Ca şi eroii lui Henrik Ibsen, Gheorghidiu este o conştiinţă frământată de întrebări prin a căror „noapte” rătăceşte fără a găsi răspunsuri. Un alt moment al crizei sale interioare îl constituie excursia la Odobeşti, când Ela caută prezenţa unui anume G. (Gregoriade) care le va schimba, apoi, viaţa. Nedumerit, rănit în orgoliul său de îndrăgostit, gelos şi decepţionat, tânărul trăieşte momente de chin amplificate de luciditatea care îl caracteriza. Ca un nou „pat al lui Procust”, iubirea devine suferinţă nestinsă, până când războiul îl va salva. Într-un anume sens, Ştefan Gheorghidiu retrăieşte aventura ontologică a Luceafărului: coborât din lumea înaltă a ideii, în lumea comună, pentru o blondă şi frumoasă „făptură de lut”, tânărul o invită în „sfera” lui pură, acolo unde timpul se converteşte în vecie.

Zadarnică este însă chemarea în absolut, întrucât femeia (captivă a condiţiei sale individuale) îşi va căuta o altă făptură umană (care să-i semene) pentru a-şi împlini destinul îngust. Chiar şi în final, hotărârea lui Gheorghidiu de a divorţa de Ela şi de a-i lăsa „tot trecutul” ar putea aminti de izolarea mândră a lui Hyperion. Un alt conflict se naşte în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu din nepotrivirea între concepţia lui despre război şi realitatea dură a acestuia. Încă din perioada concentrării, tânărul fusese consternat de slaba pregătire militară a României, prezentată în Parlament şi în presă în cuvinte laudative şi mincinoase.

Ulterior, Gheorghidiu priveşte războiul ca pe o experienţă necesară, care nu putea lipsi din întregul său sufletesc. Din nou însă, realitatea nu se suprapune peste imaginea ideală: războiul înseamnă frică, marşuri interminabile, foame şi moarte, mai ales moarte. În tabloul apocaliptic în care oamenii se întorc în „pământul lui Dumnezeu”, moartea (ultimul absolut) devine un dureros mijloc de cunoaştere: „... că numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt poţi cunoaşte oamenii”. Ca un condamnat la moarte cu sentinţa fără dată, Gheorghidiu trăieşte cu frică fiecare moment al unui timp încremenit şi inuman. Drama războiului îi va aduce însă salvarea de vechile frământări, tânărul înţelegând că acestea sunt derizorii. În locul lor, iubirea pentru camarazii săi îi încălzeşte sufletul.

Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu va trece prin Bucureşti, găsind puterea de a renunţa la Ela şi la întreg trecutul. Personajul protagonist este caracterizat prin mai multe mijloace. Prin statutul său social. Ştefan Gheorghidiu este un intelectual autentic, nu numai prin faptul că este student la filozofie, ci şi prin pasiunea sa pentru studiu; în lumea universitară, tânărul reprezintă excepţia chiar printre colegi. Căutând mai multe „drumuri” pentru a ajunge la absolut, se opreşte, la un moment dat, asupra ştiinţei: are impresia că a descoperit o teorie care va revoluţiona cunoaşterea. Din păcate, ca şi iubirea, acest „drum” se va dovedi închis, tânărul descoperind că teoria sa fusese enunţată de alţii, cu mult timp înainte.

Un alt mijloc de caracterizare îl constituie mediul său existenţial. „Filozof într-o lume de neştiutori de carte cinici” (George Călinescu), Gheorghidiu rămâne un inadaptat. După ce unchiul său, Tache Gheorghidiu, îi lasă o avere, tânărul este antrenat în afaceri, dar se dovedeşte a fi acelaşi om care trăieşte în iluzie. Faptele şi atitudinile lui Ştefan Gheorghidiu îi relevă alte trăsături. Bunăoară, atunci când familia se adună în casa unchiului Tache, de ziua acestuia, toţi se poartă cu o grijă infinită faţă de gazdă, în speranţa moştenirii. Doar Ştefan ripostează dur, din cauză că aşa îi impune integritatea sa morală şi sinceritatea vârstei. Dezinteresat de terestrele probleme materiale, tânărul îşi găseşte împlinirea în lumea înaltă a ideilor.

Titlul romanului relevă, prin metafora celor două „nopţi”, rătăcirile prin bezna întrebărilor fără răspuns, demers care face din tânărul Gheorghidiu un nefericit. La aceasta contribuie şi mintea sa tăioasă (care analizează totul lucid, producând dureroase revelaţii). Dintre relaţiile cu celelalte personaje ale romanului, interesantă este cea între Gheorghidiu şi camarazii de front. Pentru aceştia, tânărul simte o iubire caldă şi umană care-i înnobilează sufletul.

Elocventă este scena în care Gheorghidiu îl vizitează, la spital, pe caporalul Nicolae Zamfir, rănit pe front. În faţa omului care-şi pierduse ambele picioare şi, totuşi, surâdea „ca o icoană care nu ştie cât a fost de sluţită de suliţe”, Gheorghidiu este îndurerat şi şocat. În concluzie, personajul protagonist al romanului rămâne una dintre figurile complexe şi fascinante ale literaturii române. Aşa cum eroii din proza eminesciană au portrete care amintesc de chipul poetului, monologul nervos al lui Gheorghidiu, pare a fi al lui Camil Petrescu.

Roman modern

Ultima noapte de dragoste... este un roman modern, de tip subiectiv, încadrare motivată prin următoarele caracteristici:

  • Sursa de inspiraţie este lumea interioară, a conştiinţei naratorului-protagonist;
  • Problematica romanului este complexă;
  • Timpul acţiunii este doar parţial cronologic;
  • Viziunea narativă este subiectivă, eul narator aflându-se în centrul acţiunii; acesta este profund implicat în ceea ce povesteşte, propriile trăiri fiind singurele pe care le cunoaşte;
  • Personajul este atipic şi cunoaşte frământările lăuntrice ale omului modern: neliniştea, îndoiala, înstrăinarea, sentimentul eşecului, teama;
  • Relatare la persoana I, focalizare internă.

Check Also

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, este un poem a cărui primă ediţie a …

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Preliminarii Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Ioan …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu dimensiuni asemănătoare …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de …

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Preliminarii Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezenţa uneia …